Viata lui Nicu Ceausescu

"Nebun de capitalist: Nicu Ceauşescu, preşedinte!" articol preluat din jurnalul national - 14.09.2009

http://www.jurnalul.ro/special/special/nebun-de-capitalist-nicu-ceausescu-presedinte-511357.html

Considerat un domn într-o ţară de tovarăşi. Respectuos pe alocuri, cult, pasionat de istorie, sentimental, dar şi rebel în felul său. "Un liberal…", spune maestrul Ion Cristoiu despre Nicu Ceauşescu, cel care astăzi ar fi putut ocupa lejer funcţia de preşedinte al României. Mulţi au spus şi spun: "Bea, era afemeiat, avea vicii...". Conform portretului redat cu precizie de domnul Ion Cristoiu, toate coordonatele lui Nicu ­ educat, politicos, cultivat, plus viciile (care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale celor care conduc astăzi destinele ţării), l-ar fi detaşat clar de fauna politică a prezentului: "Ar fi putut da lecţii de politeţe cârnăţarilor din ziua de azi", subliniază Ion Cristoiu.


"Una dintre imaginile false se referă la cultura lui Nicu Ceauşescu. Eu am una dintre dovezi: ceea ce la vremea respectivă circula pe la UTC şi era produsul unei iniţiative a lui Nicu Ceauşescu, respectiv trase la xerox, «Memoriile lui Carol al II-lea»"! În plus, Nicu era un sensibil: "Din câte mi-am dat eu seama, din dosarul penal ce conţine declaraţiile fostelor iubite, Nicu Ceauşescu era un mare sentimental! El chiar se îndrăgostea de femei!", subliniază Ion Cristoiu. Care ar fi fost soarta lui Nicu dacă mai era în viaţă acum? "Cred că ar fi fost acum ales parlamentar şi tare mă tem că putea să ocupe şi o funcţie în stat! Pentru că există un document extraordinar: declaraţia soldatului care l-a păzit la Spitalul Militar Central şi, până în ianuarie 1990, soldatul spune cu stupoare că  Nicu Ceauşescu i-a zis că o să cumpere nişte fabrici. Şi soldatul i-a spus: «Cum adică? Fabricile sunt ale statului!». Şi Nicu i-a spus: «Nu dom'le, că vine capitalismul! Şi dacă o să vină capitalismul, o să putem fi proprietari de fabrici!». Declaraţia soldatului sună mai mult a diagnostic medical decât a raport de gardă şi merită redată ca atare: «Personal, mi-a lăsat impresia că nu era în deplinătatea facultăţilor mintale. Astfel a afirmat că intenţionează să cumpere două fabrici, întrucât într-o ţară democrată acest lucru este posibil». Cu alte cuvinte, soldatul a fost primul care a anticipat fără să vrea că în ţara aceasta «nebunii» o să ajungă la putere!", afirmă Ion Cristoiu.  
Considerat un domn într-o ţară de tovarăşi. Respectuos pe alocuri, cult, pasionat de istorie, sentimental, dar şi rebel în felul său. Un liberal... "Ar fi putut da lecţii de politeţe cârnăţarilor din ziua de azi şi ar fi putut ocupa o funcţie în stat", spune Ion Cristoiu despre Nicu Ceauşescu.


Înşiruirea de cuvinte din faţa dumneavoastră este ca un fel de păsări care zboară invers, folosind astfel o inspirată imagine a lui Borges. Ea presupune din punct de vedere al poetului că nu trebuie auzit cântecul privighetorii, ci înţelesul cântecului ei.

Ceea ce tocmai aţi citit nu ne aparţine. Ceea ce tocmai aţi citit a fost aşternut pe o bucăţică de hârtie (cf. facsimil), cu mâna tremurândă, de Nicu Ceauşescu... Da, da, acel "Nicuşor", "beizadeaua", "prinţişorul"... Porecle primite de-a lungul timpului. Dar cum era el, Nicu Ceauşescu? Într-o încăpere deosebită ­ căreia nu îi poţi spune birou, deoarece respiră unicitatea personalităţii lui Ion Cristoiu, în preajma unui ceas fabulos prin ticăitul lui, începe conturarea portretului unui personaj de roman.


PORTRETUL
Recunoaştem că am bătut la uşa domnului Cristoiu având o imagine obsesivă în minte, bazată pe amintirea cineastului Pantelie Tuţuleasa: "L-am cunoscut pe când era de-o şchioapă şi se juca cu mine pe podiumul unei adunări populare. Eu îmi căutam un unghi de filmare şi nu puteam, pentru că cineva mă sâcâia cu un băţ, ieşind şi intrând în cadru. Las aparatul puţin jos: era Nicu, zâmbea copilăros. Ca un arc peste timp, să ştiţi că avea o ţinută omul acesta. Nu-l ajuta nimeni, era nativ! Avea damblalele lui, dar era... era un personaj!".

Tic-tac, tic-tac... "Cum era? Un domn!", începe Ion Cristoiu. "Ca personaj ar fi putut da lecţii celor dintr-o altă generaţie. Cred că şi înainte de Revoluţie, dar şi după s-a creat o imagine falsă, una dintre ele - adică ce una, toate se referă la omul Nicu Ceauşescu. Şi, după părerea mea, a fost şi opera conspiratorilor, care aşa cum s-a văzut în 22 decembrie, prima lor grijă a fost ca nu cumva Nicu şi echipa sa să vină, aşa cum se zvonea, la putere. În zilele Revoluţiei, Nicu Ceauşescu a venit de la Sibiu la Bucureşti pentru a se pune la dispoziţia noului regim. Dar... repet, principala preocupare a conspiratorilor era să-i pună în cârcă teroriştii de la Sibiu", spune Ion Cristoiu. "Ion Iliescu îl antipatiza mult, probabil se simţea concurat pentru viitoarea şefie a partidului..."

"Una dintre imaginile false se referă la cultura lui Nicu Ceauşescu. Eu am una din dovezi: ceea ce la vremea respectivă circula pe la UTC şi era produsul unei iniţiative a lui Nicu Ceauşescu, respectiv trase la xerox, «Memoriile lui Carol al II-lea»! El făcuse rost de aceste memorii, i le aducea un istoric care colabora la suplimentul literar şi artistic al Scînteii Tineretului, şi anume Stelian Neagoe, şi îi trăsese la xerox vreo câteva volume. La vremea respectivă circulau prin Comitetul Central, Nicu era foarte pasionat de istorie, şi îşi dorise să tragă la xerox aceste memorii ca să citească şi alţii.

Eu nu am fost «nicuşorist». Prin «nicuşorist» înţelegându-se un tip care la vremea respectivă era din anturajul lui. N-am făcut parte din anturajul lui. Sigur că lucrând la suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului, care era singura publicaţie necenzurată din România, eram considerat de cei de la partid ca fiind din ograda lui Nicu Ceauşescu (inclusiv într-un document de la CNSAS). Nicu era foarte sever în momentul în care cei de la partid (pe care el îi considera idioţi!) încercau să intervină în «domeniul» lui, mai ales în partea de gazetărie. El intervenea şi ne apăra."

Circulă mai multe poveşti vizavi de atitudinea lui mai ţepoasă faţă de părinţi. "«Cabinetul numărul 1», «Cabinetul numărul 2», el numai aşa vorbea despre părinţi", spune Ion Cristoiu. "Sunt istorisiri în acest sens. Una dintre ele ar fi că de UTC răspundea Bobu (un fel de Boc al acelui timp). Există o scenă în care Nicu Ceauşescu, în prezidiu fiind, în timp ce vorbea Emil Bobu îşi ducea mâna la falcă şi le spunea celor din sală ce tâmpit este Emil Bobu!"
SENTIMENTAL
O altă imagine falsă se referă la bărbatul Nicu Ceauşescu şi la raporturile sale cu femeile, după cum subliniază  Cristoiu. "Din câte mi-am dat eu seama, din dosarul penal ce conţine declaraţiile fostelor iubite, Nicu Ceauşescu era un mare sentimental! El chiar se îndrăgostea de femei. Cea mai mare dragoste cred că a fost Daniela Vlădescu. Ca un aspect de telenovelă (şi cei care i-au fost colegi de celulă lui Nicu au fost martori) îi transmitea din închisoare, prin avocaţi, dacă poate să vină la el. Colegii de celulă îi întreţineau iluzia că ea nu poate să vină. Iar ea a fost destul de corectă în ceea ce îl priveşte, faţă de alte iubite!"

Declaraţiile fostelor iubite seamănă care cu romane de dragoste, care cu romane poliţiste de proastă factură, care cu lecţii de socialism ştiiţific, la purtător. În timp ce Daniela Vlădescu povesteşte cum i-a stat efectiv alături lui Nicu până când nu moartea, ci revoluţia i-a despărţit, relatând cu o onestitate rară pentru acele zile fierbinţi postrevoluţionare cum au locuit împreună şi cum Nicu şi-a numit tatăl "dement" atunci când a aflat că ar fi ordonat să se tragă în populaţie, o altă iubită, sibianca Mirela Comşa, este singura fiinţă de pe lumea asta care l-a auzit pe mezinul familiei Ceauşescu ordonând "să se tragă în tot ceea ce mişcă!" şi care a dat cu subsemnatul în acest sens.

Dacă o iubită abandonată ar avea oarece circumstanţe atenuante în a merge cu răzbunarea chiar şi până la sperjur, declaraţiile Elenei Ciocan, rămasă în panoplia relaţiilor ca fiind "iubita din '86" sunt de-a dreptul hilare. Din declaraţii rezultă că domnişoara a fost, de fapt, preocupată de ridicarea nivelul politico-ideologic al prim-secretarului de Sibiu, subliniind că e "adevărat că am discutat cu Nicu Ceauşescu despre perspectiva lui şi chiar i-am reproşat că nu se pregăteşte corespunzător pentru viaţă. El mi-a răspuns că se pricepe mai bine". Mai rezultă că a preocupat-o monitorizarea la sânge a agapelor organizate la Sibiu, despre care "raporta" la anchetă cu o precizie de invidiat până şi de ofiţerii Direcţiei a V-a. "La aceste petreceri participau de fiecare dată între 10 şi 15 persoane şi se serveau gustări (şuncă presată, cârnăciori, salam, brânză, pateuri), fripturi (de porc, pasăre), sarmale, prăjituri, iar ca băuturi alcoolice coniac şi vin (în sticle mai mici de o formă deosebită)". Ce s-ar mai putea spune după această perfectă exemplificare a faptului că dragostea trece prin stomac? Doar faptul că, în mod cu totul justificat am spune, după ani cu parfumuri franţuzeşti, în '89 a primit de la Nicu de ziua ei... o măsuţă cu rotile! 
NEDUMERIREA SOLDATULUI
Care ar fi fost soarta lui Nicu dacă mai era în viaţă acum? "Lui Nicu Ceauşescu i-a făcut un foarte mare rău ieşirea din închisoare", subliniază Ion Cristoiu. "Deoarece în închisoare el a ţinut regim. Era bolnav. Şi după ce a ieşit n-a mai ţinut regim. Cred că ar fi fost acum ales parlamentar şi tare mă tem că putea să ocupe şi o funcţie în stat! Pentru că există un document extraordinar: declaraţia soldatului care l-a păzit la Spitalul Militar Central şi, până în ianuarie 1990, acesta spune cu stupoare că Nicu Ceauşescu i-a zis că o să cumpere nişte fabrici. Şi soldatul i-a spus: «Cum adică? Fabricile sunt ale statului!». Şi Nicu i-a spus: «Nu, dom'le, că vine capitalismul! Şi, dacă o să vină capitalismul, o să putem fi proprietari de fabrici!». Deci, până la urmă, Nicu Ceauşescu era mai capitalist decât sărmanul soldat, care nu înţelegea că vine capitalismul. Din punctul acesta de vedere cred că s-ar fi adaptat perfect la vremurile de acum."

Mai precis, declaraţiile ulterioare făcute de "subsemnatul, sold. Brebău Dan din Comenduirea Bucureşti", arată un Nicu Ceauşescu mai pregătit decât mulţi dintre actualii oameni de afaceri de a deveni capitalist cu acte (de propietate) în regulă. De altfel, ceea ce l-a şocat pe gardianul său din spital nu a fost faptul că fiul lui Ceauşescu a crezut tot timpul că este acolo pentru a fi apărat de terorişti (!!), pe care îi credea a fi grupaţi în comandouri Fatah, şi nici că nu a primit nici o vizită, fiind uitat de prieteni cu viteza fulgerului, ci faptul de neimaginat, la vremea respectivă, că voia să cumpere fabrici şi uzine! "Declaraţia soldatului sună mai mult a diagnostic medical, decât a raport de gardă şi merită redată ca atare: «Personal mi-a lăsat impresia că nu era în deplinătatea facultăţilor mintale. Astfel a afirmat că intenţionează să cumpere două fabrici, întrucât într-o ţară democrată acest lucru este posibil». Cu alte cuvinte, soldatul a fost primul care a anticipat fără să vrea că în ţara aceasta «nebunii» o să ajungă la putere!", afirmă Ion Cristoiu.  

Nu aş putea încheia această înşiruire de cuvinte fără a spune ceva, ceea ce un om politic al acestei ţări a zis cu mult timp în urmă: nedreptăţile pe care mi le-au făcut alţii mie nu cer nimănui să le regrete, căci eu le uit; acelea pe care le-am făcut eu altora nu cer nimănui să le uite, căci eu le regret. Din nou, ceea ce tocmai aţi citit nu ne aparţine. Ceea ce tocmai aţi citit a fost aşternut pe o bucăţică de hârtie (cf. facsimil), cu mâna tremurândă. Tot de Nicu Ceauşescu...

Citiţi în numărul viitor "Nicu ­ «Scrisoare de adio»"  

*Mulţumim domnului Ion Cristoiu pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material


"ŞTIA SĂ NU TE UMILEASCĂ"
Ion Cristoiu s-a întâlnit de două ori cu Nicu Ceauşescu, dar una dintre aceste întâlniri e memorabilă: "Era în legătură cu casa. Eu stăteam în Şoseaua Alexandriei şi făceam până la Scînteia Tineretului aproape o jumătate de zi. Aveam nevoie să vin cu casa mai aproape, nu am intervenit la el, ci la cineva care îl cunoştea foarte bine. Mi s-a transmis să mă duc în audienţă. Foarte interesantă această audienţă, în primul rând că, spre deosebire de cârnăţarii de azi, în momentul în care am intrat în birou, Nicu s-a ridicat în picioare! Tot timpul discuţiei el a stat în picioare. Îmi amintesc şi acum cum Nicu a început să caute împreună cu mine în Ghidul Bucureştiului... Asta spune foarte multe despre corectitudinea lui, politeţea lui, buna lui educaţie. Ştia să nu te umilească, un lucru foarte important, mai ales în acele vremuri. Şi un lucru important şi acum. La ora actuală, dacă te duci la un patron de presă, de exemplu, nu cred eu că va căuta împreună cu tine în Ghidul Bucureştiului."

Absolvent al Facultăţii de Fizică, părinţii îi hărăziseră lui Nicu o carieră politică. A fost prim-secretar al CC al UTC, iar din 1987 prim-secretar al organizaţiei de partid Sibiu. Pentru a-i schimba modul de viaţă dezordonat, în a doua jumătate a anilor 1980 părinţii l-au căsătorit aproape forţat cu Poliana Cristescu, o activistă de încredere, şefa organizaţiei pionierilor. Nicu nu a dat prea mare importanţă mariajului şi a continuat să trăiască aşa cum ştia el. Acuzat iniţial, la Revoluţie, pentru genocid, omor deosebit de grav şi subminarea economiei naţionale, a fost condamnat în cele din urmă doar la cinci ani pentru nerespectarea regimului muniţiilor şi armelor de foc. Din cauza modului său de viaţă dezordonat, s-a îmbolnăvit de ciroză. A decedat într-o clinică din Viena în septembrie 1996.

Mulţi au spus şi spun: "Bea, era afemeiat, avea vicii...". Un răspuns la toate acestea l-a dat în cartea sa "Nu regret, nu mă jelesc, nu strig" Mihaela M. Ceauşescu (nepoata lui Nicolae Ceauşescu): "N-am să pot pricepe niciodată, oricât de mult m-aş strădui, de ce se înverşunează uneori «mulţimea», atinsă parcă de o boală contagioasă, să devoreze cu atâta patimă o altă fiinţă umană, împovărând-o cu toate vinile pământului, numai pentru simplul motiv că este fiul tatălui său!". Şi, conform portretului redat cu precizie de domnul Ion Cristoiu, toate coordonatele lui Nicu - educat, politicos, cultivat, plus viciile (care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale celor care conduc astăzi destinele ţării) ­ l-ar fi detaşat clar de fauna politică a prezentului, dând clase "cârnăţarilor de azi".


"Revin la starea de spirit a lui Nicu din puscarie:
Dupa ce ne-a primit ,am purtat o scurta discutie informala(adica neinregistrata),prilej cu care i-am marturisit cateva din "framantarile" noastre ,una dintre acestea fiind si modul de adresare pe care-l sa-l folosim in interviu.Nu mai eram "tovarasi" de vreo 6 luni,iar "domnul Ceausescu" "suna ca dracu",ca sa citez un "clasic in viata".I-am propus"domnul Nicu",care atunci ni se parea cel mai potrivit.A zambit amar si a spus:
- Va atrag atentia ca in conformitate cu regulamentul locului in care ne aflam trebuie sa-mi spuneti "mai Banditule !" !Simtul umorului nu-l parasise de tot..."
Rudolf Kamla

"In ianuarie 1990 a venit la Sibiu o echipa de jurnalisti independenti din SUA(sau Canada,am uitat) ,avand misiunea de a realiza un film despre evenimentele din decembrie 1989.Au filmat in multe locuri din Sibiu-o facusera si in Bucuresti si Timisoara. Am pastrat mai la urma vila din Sibiu ,unde locuise Nicu,oarecum bucuros ca pot sa le arat luxul in care huzurise "Printisorul"
Spre surprinderea mea,dupa ce au vizitat resedinta pazita de armata, au refuzat sa o filmeze.Motivul :era prea mica,prea neinsemnata pentru ce vroiau ei sa transmita prin filmul lor.Mi-au explicat ca la ei astfel de case sunt locuite de o gramada de oameni si ca filmand-o ar fi dezamagit telespectatorii care se asteptau la cu totul altceva....
Sa inteleaga cine ce vrea de aici...Eu am inteles ca in viata este foarte importanta perspectiva din care privesti lucrurile..." Rudolf Kamla

" Iata un alt exemplu,de aceasta data despre felul in care Nicu intelegea sa faca politica:
Multa lume stie despre nebunia productiilor record din agricultura, care trebuiau raportate in ultimii 2-3 ani ai regimului Ceausescu. Modalitatea de raportare (una din ele) erau telegramele entuziaste care trebuiau trimise secretarului general si care erau publicate de presa centrala si cea locala.
In vara-toamna lui 1989 recoltatul graului( sau porumbului,nu-mi mai amintesc exact) se incheiase,iar comitetele judetene de partid trimisesera telegramele cu productiile absolut fanteziste pe care, vezi Doamne ,le-ar fi obtinut.
Am pregatit si noi telegrama Sibiului si ne-am dus cu ea la Nicu.

A citit-o , a ras si a zis :
-Mai,da frumos stiti sa mintiti !Care-i productia reala ?

-Pai, cam de trei ori mai mica..
-Bine mai,si noi ce raportam ?!
-Stiti,linia partidului....
-Bun,daca-i linia partidului(rade...),lasati-o asa,dar nu cumva sa o publicati in ziarul local (Tribuna Sibiului)ca rade lumea de noi...S-o publice Scanteia ca si asa nu-i citeste nimeni!" Rudolf Kamla



Nasul.17.11.2010

partea 1



partea 2


partea 3


partea 4


partea 5


partea 6


partea 7



"Culisele procesului Nicu Ceausescu


Revolutia din decembrie 1989. Romanii si-au castigat libertatea si puterea de a judeca tot ce reprezenta comunismul. Printre zecile de personaje aduse in fata instantei, Nicu Ceausescu, mezinul familiei de dictatori si "Printisorul" tarii, judecat pentru genocid in timpul revoltelor de la Sibiu. In spatele unui proces dur, care a insemnat, poate mai mult decat orice, o lupta cu traumele trecutului si cu suferintele unei natii, au stat cateva persoane care au avut au vazut lucrurile omeneste.

Dosarul Nicu Ceausescu le-a schimbat vietile. Fara sa dam verdicte, vom relata povestile aparatorului Paula Iacob si judecatorului Doru Viorel Ursu din spatele procesului Nicu Ceausescu. Jurnalul National de maine va continua dezvaluirile despre acuzarea si apararea lui Nicu Ceausescu.

Jurnalul National: Ce faceati in primele zile ale Revolutiei?
Doru Viorel Ursu: Fusesem toti chemati, asa cum se proceda in stari speciale, la Tribunal. Toti judecatorii, grefierii stateam acolo zi si noapte si ni se parea totul ca o gluma, o joaca. Eram atat de redusi din punctul de vedere al cunostintelor. Auzisem vag doar ca se intamplase ceva la Timisoara.

Ati stiut ca mureau oameni?
Eu, spre deosebire de colegii mei, auzisem ceva. Imi luasem cateva zile de concediu si am mers la Garla Mare, comuna de unde se trag bunicii mei materni, pe malul Dunarii. Tin minte ca in seara de 16 sau 17 unul dintre verii mei, care era secretar la Primarie, a fost chemat de urgenta. Noi impuscam gugustiuci, fugeam dupa iepuri cu tractorul pe camp... si cand se intoarce ne spune ca e rau de tot la Timisoara, se trage. Sarbii vorbeau deja, Europa libera la fel, iar vecinul fusese chemat pentru ca se alarmase tot personalul administratiei. Mi-am luat bocceaua la spinare si am plecat spre Bucuresti. Mi-am dat seama ca vom fi alarmati si unde stateam eu, la Garla Mare, nici telefon nu era. Pana la Pitesti n-am oprit, dar acolo am tras la un prieten deal meu care lucra la o unitate de pompieri. El mi-a spus ca la Timisoara au fost evenimente deosebite si ca Armata e in alerta. Cand am ajuns acasa mi s-a confirmat faptul ca am fost alarmati, cu prezentare imediata la serviciu.

Seara de 22 decembrie, Nicu Ceausescu adus in direct... Ce ati simtit?
Eram toti in Tribunal. Retin prinderea lui... imagine de om haituit. Il vazusem pe Nicu Ceausescu o singura data de aproape si a fost socant cand l-am vazut asa si apoi la Sibiu. Prin 1981 mersesem in Parcul Herastrau cu baietelul meu si atunci a trecut pe langa mine un tip impozant cu vreo patru bodyguarzi sau prieteni ce veneau de la terenurile de tenis. Era Nicu Ceausescu. Atunci l-am vazut trecand pe langa mine la cativa metri si apoi l-am mai vazut trecand pe langa mine la cativa metri la procesul de la Sibiu. M-a fascinat treaba asta vazandu-l adus tot intre patru gorile, dar de data asta era un om cocarjat.

Cum ati ajuns judecator in procesul Ceausescu?
Am presimtit, pentru ca scapasem de procesul de la Targoviste al sotilor Ceausescu. Poate acum nati mai fi avut interlocutor daca as fi judecat la Targoviste. Atunci se stia de 64.000 de victime, de sute de milioane in conturi din strainatate... In conditiile acelea, cine ar fi dat alta solutie? Dumnezeu a vrut sa nu fiu eu, dar i-am spus surorii mele care pleca in strainatate: “Presimt ca il voi judeca pe Nicu Ceausescu”. Erau doua procese mari: lotul Timisoara si Nicu Ceausescu. N-am vrut sa-l judec pe Nicu. M-am cramponat foarte mult de ideea de a judeca lotul Timisoara. Mi se parea ca si pot face ceva acolo. Si totusi, generalul Nistor, cel de-al doilea din completul de la Targoviste, mai mare in grad, a insistat sa preia el cazul de la Timisoara. Mi-a revenit procesul Nicu Ceausescu.

Cum ati reactionat?
Am avut o strategie, sa plec cu o saptamana inainte de proces sa simt eu aerul Sibiului. Am avut surpriza cand am coborat din avion sa fiu asteptat de armata ca sa-mi spuna ca trebuie sa fiu pazit. Am dormit la usa permanent cu garda, nu mi s-a mai lasat contactul liber cu nimeni. Dar am vrut sa merg pe jos prin Sibiu. Am ajuns unde era dezastrul cel mai mare, in fata Militiei si Securitatii, vizavi de unitatea militara care se spune ca ar fi fost atacata. Orice student la drept in anul IV care face criminalistica stie ca glontul rupe cand iese, nu cand intra. Si atunci am fost frapat ca toate gloantele sunt spre iesire, adica spre Securitate si nu dinspre Securitate.

Cum era Sibiul inainte de proces?
Atmosfera din Sibiu a fost extrem de importanta pentru mine pentru ca era extrem de calma. Lumea astepta acest proces ca pe o descatusare. Pentru ca la organizarea procesului a fost o nebunie. Toate hotelurile din jurul Casei de Cultura au fost golite, ca vin teroristi, au fost aduse tanchete in strada. Nu-mi venea sa cred, era o presiune psihica infioratoare, infernala si absolut artificiala. I-am lasat sa-si faca mendrele, stiam ca pot face orice si nu-mi vor indoi coloana vertebrala. Mi-am dat seama ca ceva nu e in regula, ca se fac pregatiri de senzatie, care nu urmareau decat o tensionare a situatiei.

Cum il percepeau sibienii pe Nicu Ceausescu?
Cand a venit Nicu Ceausescu in Sibiu a fost un eveniment monden. Femeile erau in cele mai elegante haine, s-a batut lumea pe locuri la proces. Nu stiu daca nu s-au vandut si bilete la negru. Sala era de o eleganta si de o serenitate nemaipomenite. Sibienii m-au ajutat sa fac procesul ca lumea. N-am simtit ura, n-am simtit patima. Ei stiau ce s-a intamplat. Pe Nicu l-au acoperit cu flori. Din tancheta a venit acoperit cu flori, iar Armata golise hotelurile.

Dumneavoastra cum il percepeati?
M-am dus de curiozitate la Saliste sa vad faimoasa casa a lui de nebunii. Era o cabana cum am eu una acum la Brad, era penibila toata tevatura. Vazusem o scrisoare a femeii care-l iubea atunci, o scrisoare de o tandrete nemaipomenita... nici vorba de batute, asa cum se zvonise. Vroiau s-o chem si le-am spus ca nu pot face asa ceva cu femeia asta.

Au existat ordine?
Mi s-a spus atunci, dar despre morti numai de bine, cei care erau atunci la conducerea ministerului nu mai sunt acum... “Sper ca tu nu vei face greseala celorlalti, il vei aduce pe Nicu Ceausescu in zeghe si tuns.” Atitudinea asta exista pentru ca inainte, in procesul celor patru (n.r. - Dinca, Bobu, Manea Manescu, Postelnicu), inculpatii fusesera adusi in civil.

Cum au fost primele momente?
Eram in camera cu colegul meu de complet si il vad trecand pe hol pe Nicu Ceausescu, imbracat civil. Dupa care vine cineva si ma anunta: "Domnule presedinte, doamna Paula Iacob vrea sa va vorbeasca". N-a fost nici o problema ca doar nu eram singur, nu venea sa-mi dea mita... mi-a spus ca inculpatul Nicu Ceausescu refuza sa fie imbracat in zeghe, "dar daca dumneavoastra personal ii veti cere asta, o va face". A fost in mine o revolta fantastica... eu sunt si oltean... ce mama dracu' sunt eu, domnule, in fond? Pentru ce sunt eu aici, sa ma duc sa-mi spuna astia ce sa fac? Pai ce, l-am judecat deja, e condamnat? De ce sa-l imbrac in zeghe? Si am zis: "Nu doamna, va veni imbracat civil, nu ras in cap si il voi trata, nu ca pe fiul lui Ceausescu, ci ca pe orice alt om". Asta a fost in capul meu.

Ce va tinea in picioare. Ce v-a dat curaj?
Totdeauna am vrut sa vad in ochii copiilor mei limpezimea. Sa nu le fie rusine cu ce fac. asta-i barometrul meu, balanta mea. Sa nu li se spuna vreodata: "Uite, ma, taica-tau este bagat in afaceri murdare, a batut, a injurat, a furat, a facut asta sau asta". Si asta iti da o detasare extraordinara.

Cum a fost decisa filmarea procesului?
Mi s-a spus la inceputul procesului: "Vedeti ca in jumatate de ora sunteti in direct". Nu mi s-a cerut parerea pentru ca inca mai erau mecanismele vechi... Asta a fost insa marea mea sansa. Si a lui. A inceput procesul, a trecut prima jumatate de ora, iar eu, spunand ca Nicu Ceausescu nu va fi in zeghe, nu va fi tuns, nu va fi jignit, va fi totul normal, cand s-a facut jumatatea, aud niste pasi prin spatele cortinei. Aproape ca ma gandeam linistit: "O sa vina si o sa spuna: "Sistati", voi fi chemat la Bucuresti. O sa-mi spuna: "N-ai fost demn de misiunea incredintata, esti destituit". Abia ii luasem datele lui Nicu Ceausescu si aud o voce extrem de agitata care imi spune: "Domnu’ presedinte, continuati asa pentru ca din tara a inceput nebunia. S-au dat telefoane ca, daca indrazneste cineva sa taie emisiunea, iese revolutie". Ei, chestia asta mi-a dat o asemenea siguranta si un asemenea calm, incat am putut continua.

Cine hotarase ca dumneavoastra sa fiti in intuneric si restul in lumina?
Mi s-a spus ca ne asigura protectia, dar de cine nu stiu... era o nebunie. Am avut, pe tema asta, si o replica cu Paula Iacob cand ea mi-a spus ca eu decid, iar eu i-am spus: "Da, dar dumneavoastra sunteti in lumina".

Cum era Nicu Ceausescu in instanta?
Extrem de civilizat si condescendent, fata de instanta n-avea nici un pic de aroganta. In primul rand, foarte dornic sa se apere si sa o faca corect. Urmarea cu o febrilitate extraordinara desfasurarea procesului, intrebarile puse. Se prindea cu mainile de bara, ii facusera un fel de tarc, se agata cu atata disperare si in acelasi timp cauta sa dea raspunsuri atat de clare. Era haituit, marcat de situatia in care se afla, insa avea si o privire de om care se lupta pentru a-si demonstra nevinovatia. Isi nota tot si avea o vorba: "A, bon". Toata lumea credea ca va face scandal, circ, dar n-a fost asa nici pe departe. Nu i-am imbratisat niciodata trairile, evolutia, probabil am fi fost si astazi pe baricade diferite, dar omul ca atare trebuia vazut. Era inteligent, extrem de atent si cu raspunsuri foarte clare. Declaratia lui a fost ponderata, aproape neutra, demonstra ca nu a fost in nici un fel implicat in vreo actiune de represiuni.

Ce spunea dosarul despre starea sanatatii lui? De ce n-a fost pus in libertate?
Stiam ca e intr-un fel condamnat pentru ca ii vazusem actele medicale. Acei noduli esofagieni, hepatita cronica evolutiva. Va dati seama ca daca era pus in libertate era in Parlament azi si conducea probabil o formatiune politica? Cu el trebuia sa li se termine stirpea. Daca mai era in viata astazi facea furori.

Ce ati facut in cele trei zile de la Sibiu?
I-am luat lui declaratia apoi pe ale celor mai importanti martori: a sefului Militiei, Nicu Silvestru, si a sefului Securitatii. Era pentru prima data cand vorbeau direct si spuneau tot. Nici vorba de actiunea dirijata de Nicu Ceausescu. Martorul Dragomir (n.r. - locotenent colonel al Armatei, comandantul garnizoanei Sibiu) a venit atunci in fata mea, cu lectia invatata si a spus ca a tras un milion de cartuse si atunci am replicat: "Pai, la o populatie de 200.000, in cine ati tras un milion?". Apoi a spus ca Nicu era implicat in ordinele date, nu Armatei, pentru ca ea era eroina, iar Dragomir, eroul Sibiului, ci altcuiva. Asa cum evolua procesul, Nicu Ceausescu nu putea fi condamnat pentru genocid. Exista insa, si eram pregatit, o fapta pentru care urma sa fie condamnat, detinere de armament, dar asta era caraghios pentru ca nimeni nu i-a spus fiului lui Ceausescu: "Mai, ai nevoie de permis". Lucrurile au devenit mult mai clare apoi, el nu avea cum sa reprime o populatie care, de altfel, il simpatiza. Se si povestea ca, atunci cand venea dimineata, nu oprea in fata cladirii Judetenei de Partid, ci la cativa zeci de metri si pe drumul acesta primea de la fiecare foite cu nemultumiri.

Ati primit vreodata amenintari?
Cand m-am intors de la proces, m-am dus sa-mi iau copiii de la parintii mei. Am fost atacat in mod surprinzator de o masina in care erau niste barbati si o femeie, care m-au urmarit pana acasa, in spatele blocului. M-au fotografiat, au inceput sa urle: "Criminalule, securistule, comunistule" pana a iesit lumea pe la balcoane si au plecat. A doua zi i-am spus colegului meu Dorin Sabau, acum avocat, mana mea dreapta in proces, ce mi s-a intamplat. El se face alb la fata si spune ca si lui i s-a intamplat ceva. Isi luase copiii si, cand sa intre in masina, a trecut o alta razant, era gata sa-l prinda. Atunci am realizat ca nu e in regula. Ne-am dus la seful instantelor, el s-a dus la ministru. Am ajuns in biroul ministrului si acolo mi-am pierdut libertatea. Ministrul, Teofil Popa, pune mana pe telefon si vorbeste: "Da, sa se prezinte chiar acum baietii?". A inchis si ne-a spus: "Baieti, mergeti imediat la Virgil Magureanu". Am fost primiti si Magureanu ne-a spus: "Domnilor, si eu sunt foarte ingrijorat, de acum trebuie sa fiti pusi sub paza". Din momentul acela ieseam in oras si erau tot timpul dupa mine niste baieti si fete, ca si cum ar fi fost indragostiti. Oriunde mergeam erau si ei.

De ce n-ati mai judecat dosarul Nicu Ceausescu?
Au venit evenimentele 13-15 iunie. Eu ma pregateam de proces. M-am dus acasa, am vazut seara ce se intampla. Nimeni nu crede ca eu nu stiam ca voi deveni ministru de Interne. Insa, intr-adevar, procesul facuse valva. Mi-a fost teama ca voi fi chemat la Tribunal, vor fi adusi cei din strada, vor incerca sa-i judece ca pe vremuri, eu probabil o sa fac scandal sau o sa-i judec si o sa gresesc. N-am dormit toata noaptea, dimineata am mers cu metroul, pentru ca aveam masina cu numar mic. Dupa o ora ma anunta cineva ca e o masina mare, neagra la intrare: "Va asteapta sa va duca la Guvern".

Am fost nervos, m-am gandit ca ma cheama sa-mi dea indicatii pentru proces. M-au trimis la domnul prim-ministru Petre Roman. El, foarte serios: "Ne-am gandit sa va numim ministru de Interne". Am zis sa ma tin tare si sa refuz. Dar el, foarte diplomat, mi-a spus: "Sigur, puteti refuza, dar in aceste momente pentru tara refuzul dumneavoastra n-ar fi de dorit". Si am acceptat. Am fost la Iliescu. Apoi au venit toti sefii: Virgil Magureanu, Vasile Ionel, Gelu Voican Voiculescu, Caraman, seful SIE, Athanasie Stanculescu, Chitac. Si presedintele, vorbind cu cei de la Interne, spune: "Uitati ce e, eu va destitui, ministru de Interne este domnul acela din coltul mesei". S-a marsat mult pe faptul ca eu eram judecatorul de la Sibiu. Mama a lesinat cand a auzit la radio pentru ca eu n-am mai apucat sa ajung acasa si sa-i spun. Asa m-am desprins de proces. In momentul plecarii mele, procesul mergea spre achitarea lui Nicu Ceausescu pentru genocid.

Ce relatii ati pastrat cu Paula Iacob dupa ce ati devenit colegi, ca avocati?
Am vrut chiar sa scriem o carte, dar a murit Nicu Ceausescu, un fel de convorbire in trei: judecatorul, aparatorul si omul.

Dar cu Nicu Ceausescu?
O cunostinta mi-a facut o data legatura cu el la telefon. Mi-a spus, incet, cu o voce cavernoasa, vorbea rar: "Va multumesc, datorita dumneavoastra astazi traiesc". Dar n-a mai trait mult.

Cum v-au schimbat viata acele trei zile?
Am ajuns ministru de Interne.

CV Doru Viorel Ursu
S-a nascut la Drobeta-Turnu Severin, pe 1 martie 1953.
1976, a terminat Facultatea de Drept din Bucuresti, cu nota 9,95. A devenit procuror la Procuratura Sectorului 2.
1980 devine judecator la Tribunalul Militar Bucuresti. In 1989 devine presedintele Tribunalului Militar. Mai 1990 primeste dosarul lui Nicu Ceausescu.
14 iunie 1990 devine ministru de Interne, pana in octombrie 1991, apoi este secretar de stat la Ministerul de Externe.
1992 devine deputat de Arges, al Partidului Democrat. Isi incepe cariera in avocatura. Pana in 1996 este membru al Comisiei de Control a SRI.
1997 isi da doctoratul in Drept Penal si ajunge pana la gradul de conferentiar universitar. Renunta la politica si la profesorat pentru avocatura.
Este casatorit din 1979 si are 3 copii.

DE CE A FOST CONDAMNAT

Aprilie 1990 - Nicu Ceausescu a fost trimis in judecata, pentru genocid si nerespectarea regimului armelor si munitiilor.

Septembrie 1990 - Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani inchisoare, schimband incadrarea juridica in instigare la omor deosebit de grav. Iulie 1991 - Curtea Suprema in recurs a schimbat din nou incadrarea juridica in genocid, micsorand insa pedeapsa la 16 ani de inchisoare.

27 iulie 1992 - In recursul extra ordinar, instanta suprema pastreaza doar condamnarea la 5 ani pentru nerespectarea regimului armelor si trimite restul dosarului la Parchet, pentru completarea cercetarilor. Nicu Ceausescu a ramas in final doar cu cei 5 ani de condamnare.

Nicu Ceausescu s-a nascut in Bucuresti pe 1 septembrie 1951, ultimul dintre cei trei copii ai familiei. A terminat Facultatea de Fizica.
In decembrie 1983 devine primsecretar al CC al UTC.
15 octombrie 1987 - este numit prim-secretar al Comitetului Judetean Sibiu al PCR.
22 decembrie 1989 - masina cu care venea spre Bucuresti este oprita la intrarea in Capitala. Nicu Ceausescu este adus in studioul 4 al Televiziunii Romane dupa ce fusese injunghiat in burta. Se stia ca la Sibiu se trage cu tunul in oameni si se zvonise ca a luat copii ostatici.
25 decembrie - sotii Elena si Nicolae Ceausescu sunt condamnati la moarte si executati.
28 decembrie 1989 - Procurorul militar Mihai Popa, de la Procuratura Generala, emite mandatul de arestare pe numele lui Nicu Ceausescu, pentru infractiunea de genocid. Procesul incepe la Sibiu pe 26 mai 1990. Este considerat responsabil de moartea a 102 persoane la Sibiu, in zilele Revolutiei.
21 septembrie 1990 - este condamnat de Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti la 20 de ani inchisoare pentru instigare la omor deosebit de grav si la 5 ani pentru nerespectarea regimului armelor si munitiilor.
Pe 3 iunie 1991, prin rejudecarea cauzei, ii este schimbata incadrarea juridica si pedeapsa i se reduce la 16 ani de inchisoare.
La 20 noiembrie 1992 este condamnat la 5 ani inchisoare pentru port ilegal de arma si incalcarea regimului armelor si munitiilor. Este pus in libertate conditionata pe motive medicale.
Pe 16 septembrie 1996, la 45 de ani, este internat de urgenta la Spitalul Clinic Universitar din Bucuresti cu diagnosticul de hemoragie digestiva superioara, varice esofagiene si ciroza hepatica cronica.
Pe 18 septembrie paraseste Romania pentru o interventie chirurgicala la Viena.
Pe 26 septembrie 1996, Nicu Ceausescu moare la Viena. Este inmormantat trei zile mai tarziu la Cimitirul Ghencea-Civil, cu tricolorul pe sicriu."
Miruna Pasa



Singurul interviu acordat de Nicu Ceauşescu presei române


Nicu Ceauşescu

În iunie 1990, închis fiind la Penitenciarul din Aiud, fiul cel mic al dictatorului acorda un interviu amplu, în exclusivitate, ziariştilor sibienilor Lucian Jiman şi Rudolf Kamla.

Am mai spus undeva, cred, că depozitele Bibliotecii Academiei oferă împătimitului de trecut satisfacţia unei întreprinderi de arheologie. Mi s-a confirmat din nou această învăţătură mai zilele trecute, când răsfoiam colecţia pe 1990 a revistei „Zig-Zag Magazin”, pentru a verifica prozele politice pe cale de a fi strânse în volumul "O lovitură de stat prost mascată".

Comentariul „Cazul Nicu Ceauşescu”, tipărit în numărul din 14 august 1990 al revistei se referea la un interviu pe care-l publicam la acea oră, de-a lungul unui serial, cu Nicu Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu, fost prim-secretar al Comitetului judeţean de partid Sibiu, deţinut la închisoarea Aiud. Început în 3 iulie 1990 şi încheiat în 21 august 1990, serialul consta în preluarea unor fragmente ample din cotidianul „Tribuna”, care apărea la Sibiu. „Zig-Zag Magazin”, publicaţie cu un tiraj de 700.000 de exemplare, reprezenta o forţă pe piaţa presei libere. Republicat în paginile acestei reviste, cunoscute şi pentru poziţia sa critică faţă de puterea FSN-istă, interviul luat lui Nicu Ceauşescu a avut un impact uriaş în opinia publică.

Nu mai ţineam minte dacă la acel moment, în ipostaza de director al revistei, văzusem interviul aşa cum apăruse el în „Tribuna” din Sibiu. De fapt, nu mai ţineam minte nici măcar conţinutul interviului. Cercetarea de istorie literară şi de istorie în general m-a învăţat cu disciplina de fier a verificării unui document la sursă. De altfel, în paranteză fie spus, din cercetarea de istorie literară, practicată şi anterior lui 1989, mi-a intrat în sânge regula de fier gazetărească de a verifica o informaţie până la ultima virgulă. Am căutat la fişierul Bibliotecii Academiei şi am cerut la sală colecţia pe 1990 a ziarului „Tribuna” din Sibiu. Am descoperit rapid interviul martor în paginile cotidianului „Tribuna” (luat lui Nicu Ceauşescu de doi jurnalişti – Lucian Jiman şi Rudolf Kamla – în 12 iunie 1990, la închisoarea Aiud) din numerele apărute în 19, 20, 21, 22, 23 şi 26 iunie, după ce, în numărul din 16 iunie 1990, fusese anunţat pe pagina întâi, ca o veritabilă lovitură de presă.

Cotidianul independent „Tribuna” nu era altceva decât fostul organ al Comitetului Judeţean de Partid, transformat peste noapte, ca toate publicaţiile de partid şi de stat din primii ani postdecembrişti, în oficios al noii puteri FSN-iste. Cu toate acestea, în abordarea evenimentelor de la Sibiu din decembrie 1989, evenimente pentru care Nicu Ceauşescu era făcut răspunzător, ziarul dovedeşte o corectitudine exemplară.

Pe 28 mai 1990, începe la Tribunalul din Sibiu Procesul lui Nicu Ceauşescu. Fiul lui Nicolae Ceauşescu e acuzat de genocid. I se pune în cârcă măcelul de la Sibiu din după-amiaza de 22 decembrie 1989, deşi, aşa cum arătau toate datele, fostul prim-secretar plecase deja la Bucureşti când a început să se tragă. Despre acest proces ţin minte şi acum că, în timp ce se desfăşura, am remarcat şi apreciat în scris ­prestaţia lui Doru Viorel Ursu.

Desfăşurat cu cinci luni mai înainte, în ianuarie 1990, Procesul celor patru foşti membri ai CPEx, transmis în direct la TVR, mă şocase prin nemărginita bădărănie a judecătorului faţă de cei din boxă. Nu în ultimul rând, mă scârbise felul jalnic în care se prezentaseră în instanţă Cei patru: Tudor Postelnicu, Manea Mănescu, Emil Bobu, Ion Dincă. Aşa cum am scris la vremea respectivă (a se vedea „Procesul – influenţat de emoţia colectivă”, din „Expres”, 13 februarie 1990, reluat în „O lovitură de stat prost mascată”), mi se păruse de neînchipuit slugărnicia arătată faţă de judecători, faţă de noul regim, de cei care fuseseră atotputernicii regimului trecut.

Transmis şi el în direct, Procesul Nicu Ceauşescu de la Sibiu a adus o altă atmosferă, mult mai respirabilă şi, prin asta, semnul dătător de optimism că Justiţia română, responsabilă de Procesul stalinist al soţilor Ceauşescu, se străduia să se circumscrie cât de cât, dacă nu normelor Statului de drept, atunci măcar normelor bunului simţ. Preşedintele Completului de Judecată – maiorul de Justiţie Doru Viorel Ursu – a manifestat constant faţă de inculpat politeţea şi buna cuviinţă necesare. Iar inculpatul – Nicu Ceauşescu – a arătat o demnitate impresionantă. De sesizat faptul că, spre deosebire de Cei patru, Nicu Ceauşescu n-a fost adus în zeghe în sala de Tribunal.

„Tribuna” din Sibiu a acoperit, ca să mă exprim printr-un barbarism, Procesul lui Nicu Ceauşescu. Mai mult, într-un gest de o salutară îndrăzneală profesională, doi jurnalişti, Lucian Jiman şi Rudolf Kamla, se deplasează la închisoarea Aiud, unde era închis deţinutul Nicu Ceauşescu, şi-i iau un interviu în exclusivitate.

Potrivit „Notei introductive”, Nicu Ceauşescu refuză la început, dar, când i se spune că e vorba de doi ziarişti de la Sibiu, acceptă. E greu de explicat celor de azi ce însemna, în vara lui 1990, să-i iei un interviu lui Nicu Ceauşescu şi să-l publici apoi în serial.

Isterici şi, prin asta, lesne de manipulat, românii se năpustesc prosteşte, la un moment dat, într-o emoţie colectivă devastatoare, gata să pună între paranteze logica minimă, cea care desparte pe om de maimuţă. În vara lui 1990, cei mai mulţi dintre ei, drogaţi de presa FSN-istă, îl urau pe Nicu Ceauşescu şi, în această ură, pretindeau jurnaliştilor, ca şi magistraţilor, să renunţe la normele profesionale. Spre lauda lor, cei doi jurnalişti nu iau în seamă copleşitoarea presiune a opiniei publice şi-şi fac meseria.

Întrebările lor sunt animate exclusiv de gândul de a smulge interlocutorului cât mai multe dezvăluiri interesante. Asta va atrage asupra lor, după publicarea interviului, un potop de scrisori şi telefoane, care-i acuză de complicitate cu infractorul. Într-un efort disperat de a se apăra, cei doi răspund acuzaţiilor în numărul din 28 iunie 1990 prin articolul: „Consideraţii pe marginea unui interviu: De ce Nicu Ceauşescu?”.

Cunoscând isteria românească, n-am nicio îndoială că n-au reuşit să convingă pe nimeni. E limpede că opinia publică aştepta un interviu în care întrebările ar fi trebuit să fie înjurături la adresa interlocutorului. Publicarea în „Zig-Zag Magazin” a stârnit reacţii asemănătoare la Bucureşti şi în ţară. Asta m-a obligat să scriu şi să public articolul „Cazul Nicu Ceauşescu”. La vremea respectivă, aflând de serialul din „Tribuna”, m-am dat peste cap şi am obţinut de la ziar aprobarea pentru a publica din el fragmente însemnate în „Zig-Zag Magazin” din iulie-august 1990.

Confruntând acum, după 20 de ani, textul din „Zig-Zag” cu cel din „Tribuna”, mi-am dat seama că mă concentrasem, la vremea respectivă, în alegerea fragmentelor, pe aspecte ţinând de evenimentele de la Sibiu din decembrie 1989.

Pentru cititorii revistei „Historia”, am ales însă, din serialul tipărit de „Tribuna”, acele fragmente care ne dezvăluie felul în care a trăit Nicu Ceauşescu, totodată prim-secretar al Comitetului judeţean PCR Sibiu, cutremurul politic din decembrie 1989. Am selectat, de asemenea, fragmente care dau seamă de relaţia lui Nicu Ceauşescu, fiul, cu familia, de prăpastia care-l separa de Nicolae Ceauşescu în materie de politică, expresie a conflictului între generaţii. Întreprinderea a presupus un anume efort. Rezultatul l-a meritat din plin. Sunt astfel în măsură să ofer cititorilor revistei un document senzaţional: primul şi singurul interviu acordat de Nicu Ceauşescu unei publicaţii româneşti şi, prin amploare şi conţinut, singurul interviu complet dat de el în viaţa sa.

"Scoaterea din joc a lui Nicu Ceauşescu"

Ce pot spune, în chip de concluzie, după lectura acestui interviu? Nimic altceva decât ceea ce scriam, în urmă cu 20 de ani, în eseul „Cazul Nicu Ceauşescu”, publicat în „Zig-Zag” din 14 august 1990: „Chiar din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Televiziunea română, instrument în marele scenariu pentru a convinge Europa de caracterul spontan al Revoluţiei române, a lansat ştirea că la Sibiu are loc un măcel îngrozitor. Nu s-a spus o clipă că responsabil de acest dezastru este Nicu Ceauşescu. Dar întreaga ţară ştia că aici conduce fiul dictatorului şi, în consecinţă, întreaga ţară a pus pe seama lui vina măcelului. Astăzi, după numeroasele mărturii din procesul de la Sibiu, după dezvăluirile din presă, apare tot mai clar că Nicu Ceauşescu, plecat spre Bucureşti pe 22 decembrie 1989, la ora prânzului, n-avea cum să coordoneze măcelul. E limpede că întâmplările de la Sibiu aparţin unui scenariu bine pus la punct.
În ce consta el? În primul rând, în discreditarea totală a familiei Ceauşescu. Pe de o parte, pentru că această discreditare servea abaterii urii populare de la comunism la familia Ceauşescu. Pe de altă parte, pentru că noii lideri, comunişti intraţi în conflict cu Nicolae Ceauşescu nu pentru opiniile lor capitaliste, ci pentru alte motive, multe dintre ele personale, mărturiseau faţă de familia Ceauşescu nu numai o ostilitate politică, dar şi o ură intimă.
Măcelul de la Sibiu a avut drept rol şi scoaterea din joc a lui Nicu Ceauşescu. Noua Românie era gândită în termenii neocomunismului. Cu un secretar general de tip gorbaciovist, care să procedeze imediat la reforme perestroikiste, dar mai ales cu o conducere de partid cuprinzând multe personalităţi suspectate de colaboraţionism cu Moscova. În contextul antisovietismului românesc, exista riscul ca o parte a Partidului, cel puţin aripa lui tânără, înclinată către reforme încă din timpul dictaturii, să se adune în jurul lui Nicu Ceauşescu, cunoscut din funcţiile îndeplinite până atunci drept un comunist cu vederi liberale. Fiul lui Nicolae Ceauşescu – şi el partizan faimos al păstrării independenţei faţă de Moscova – putea încurca multe lucruri din planurile unei echipe pro-Kremlin. Măcelul de la Sibiu a fost o măsură de precauţie”. (Ion Cristoiu)

Nicu Ceauşescu: „A fost o lovitură de stat pe fondul unei revolte populare”

*A fost un plan premeditat, în sensul de a se trage


* L-am văzut pe tata ultima oară, în 9 decembrie 1989. Pleca la o şedinţă


* Mă aşteptam ca Secretarul general să se retragă la Congres* PCR nu mai are nici un viitor


* Am plecat la Bucureşti, pentru că treaba mea la Sibiu se cam terminase


* Partidul era un uriaş cu picioare de lut


* Relaţiile mele cu părinţii erau, din punct de vedere politic, destul de încordate


* Degeaba îi spuneam lui tata, că nu mă asculta. Nu mama decidea. Ea doar se vîra în vorbă.



Penitenciarul din Aiud. O sală mai degrabă austeră. O masă lungă, cîteva scaune şi fotolii. Este introdus Nicu Ceauşescu. Pare nesigur. I s-a spus că doi ziarişti îi solicită un interviu. La început, refuză, dar acceptă cînd află că sîntem de la Sibiu. Întrebat asupra motivului, răspunde:

„Am hotărît să nu mai stau de vorbă cu ziarişti – cu cei străini, ziariştilor români nu le-am acordat pînă acum nici un interviu, ei neprimind, probabil, aprobările necesare –, deoarece aceştia mi-au răstălmăcit spusele”.

Îi prezentăm întrebările, le citeşte şi cădem de acord să purtăm o discuţie liberă, pe toate subiectele care ne interesează.

Dialogul nostru va dura aproximativ 4 ore!

În cele ce urmează, pe parcursul mai multor zile, ziarul nostru va publica, în premieră naţională, stenograma acestei discuţii. De notat că nu am realizat nici un fel de modificări asupra textului de bază – exceptînd unele corecturi de ordin gramatical –, tocmai pentru a nu cădea involuntar în păcatul unor răstălmăciri. Am păstrat forma originală a discuţiei şi pentru a facilita cititorilor înţelegerea şi pe această cale, a personalităţii complexe şi contradictorii a lui Nicu Ceauşescu. Acesta este şi motivul pentru care vor apărea o seamă de repetiţii, de reveniri asupra unor subiecte, fapt pentru care ne cerem scuze. Folosim acest prilej pentru a mulţumi generalului maior Nistor, preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Ministerului de Interne, precum şi d-lui lt. Col. Vasile Tîrţan, comandantul Penitenciarului Aiud, pentru modul în care au înţeles să răspundă solicitărilor noastre de a facilita realizarea acestui interviu.

Cu toţii am înţeles că acţionau forţe străine




– Se cunoaşte că la teleconferinţa din 17 decembrie, situaţia de la Timişoara a fost premeditat prezentată în mod eronat de către fostul secretar general al partidului, respectiv că integritatea şi suveranitatea ţării este iminent ameninţată de forţe străine.

Dumneavoastră, cînd aţi aflat de situaţia reală, ce măsuri aţi dispus la nivelul judeţului Sibiu?

– Cu toţii am înţeles că, la Timişoara, cu sprijinul unor agenturi străine, se acţionează pentru destabilizarea ţării, situaţia tinzînd spre agravare, din moment ce s-a decretat stare de necesitate. Eu am interpretat situaţia ca fiind deosebit de gravă, de aceea am şi afirmat că, în acest caz, nu-i stare de necesitate, ci este stare de război, dată fiind acţiunea unor forţe străine în interiorul ţării. Pe acest considerent m-am bazat cînd, referindu-mă la posibilitatea ca Sibiul să fie atacat, noi să tragem în duşmani fără somaţie. Nici un moment nu m-am gîndit să tragem în populaţie! Ar fi fost un nonsens. Despre situaţia reală am aflat miercuri după-amiază, şi atunci am şi dispus măsurile de-a nu se trage, deşi vizavi de situaţia care era în judeţul Sibiu, în acea perioadă, personal – şi nu ştiu dacă cineva va crede sau nu – nu credeam că se va întîmpla ceea ce s-a întîmplat în zilele de 21 şi 22 şi, după cîte am înţeles mai apoi, pînă în zilele de 30-31 decembrie. Adevărul este că, după cum se prezenta situaţia la Sibiu în acel moment, era foarte greu să prevezi că la noi s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat. Puteau să fie demonstraţii – asta nu era nici o problemă – dar, ca să se ajungă să se tragă în populaţie, asta n-aş fi putut să cred că se va ajunge.

– De ce credeţi că s-a ajuns aici?

– De ce? Să ştiţi că este foarte complicat de dat un răspuns. Sînt foarte împărţite părerile. Dar, părerea mea este că undeva s-a greşit. Şi s-a greşit fie din instinct de conservare – care poate să apară în asemenea situaţii –, fie datorită unui plan premeditat.

– Premeditat, în ce sens?

– Plan premeditat în sensul de-a se trage... Sînt foarte multe întrebări care se pun şi la cale nu se răspunde, inclusiv dv., în „Tribuna”, aţi pus o serie întreagă de întrebări pe aceste probleme, dar nu numai presa din Sibiu, ci şi, în general, cea din ţară, pe care am reuşit cît de cît s-o citesc aici... Bun. Sînt foarte multe... întrebări. Una este „Cine a tras primul pe 22 decembrie?” pentru că, pe 21 decembrie, lucrurile sînt clarificate. Adică, dimineaţa, primele focuri în Piaţa Republicii, le-a tras Armata, este cert, lucru-i stabilit. Urmează să vedem dacă martorii vor mai recunoaşte sau nu acest lucru. Ăsta-i rolul procesului...

De asemenea, seara, cei de la Interne au tras la Miliţie, asta de asemenea fiind stabilit cu claritate. Oricum, în ambele situaţii din 21 decembrie, atît Dragomir, cît şi Rotariu trebuiau să facă raport. Nu le-au mai făcut... Adică, primul – de ce s-au tras acele focuri de avertisement. Pentru mine este o surpriză, pentru că focul de avertisment, după cîte am învăţat eu şi după cîte confirmă toată lumea, se trage pe verticală. După cîte am înţeles eu, Armata era plasată la pensiunea „Dunărea”. Or, ca să spargi geamul cu foc pe verticală la un birou de la Direcţia comercială (deasupra clădirii C.E.C. – n.r.) este o abatere gravă de la verticalitate.


În dimineaţa lui 22 decembrie, mi se spunea de la Bucureşti că nu-i nimic deosebit



– Probabil, unul dintre cei care au tras a ţinut arma mai jos. Posibil să fi fost, totuşi, foc de avertisment, dar...

– Din ceea ce am discutat eu cu Dragomir – de fapt, am relatat şi în faţa instanţei – am înţeles că un elev a fost lovit de demonstranţi şi, probabil, în lovire a declanşat foc de averstiment în cădere...

– Dar, se ştie, nu a fost un foc de avertisment, adică doar un singur foc, ci rafale...

– Da, rafală. După aceea, Dragomir a declarat că a tras un pluton cu arme automate, deci n-a fost doar un foc. Sper că specialiştii au făcut probă balistică... Deşi, dacă s-au tras peste 1 milion de cartuşe (nu atunci, desigur), este destul de complicat pentru specialişti să stabilească cine anume a tras şi cînd. Pentru focurile trase în Piaţa Republicii este ceva mai simplu de stabilit autorii, pentru că, în 21 decembrie, pînă seara în jurul orei 22, cînd s-a tras la Miliţie, în Sibiu nu s-a mai auzit nici un foc.

– Aş vrea să relev un aspect deosebit de important, reieşit din desfăşurarea tuturor proceselor de la Sibiu legate de evenimentele tragice din decembrie 1989, inclusiv din „Procesul celor 7“. Rotariu a afirmat şi a susţinut în toate depoziţiile sale, inclusiv în instanţă şi în ultimul cuvînt avut înaintea pronunţării sentinţei, că a avut numeroase convorbiri cu dv. – directe sau telefonice – şi că de fiecare dată i-aţi spus personal „să nu se folosească arme, să nu se tragă, în nici un caz“. Acelaşi lucru a reieşit şi din depoziţiile lui Petrişor, Silvestru şi Pescaru – depoziţii susţinute şi în instanţă. Se poate deduce că aţi aflat adevărata stare a lucrurilor de la Timişoara şi, deci, că nu se impunea a se face uz de arme în Sibiu?

– Despre evenimentele de la Timişoara m-am informat de la primul secretar, Radu Bălan, asupra situaţiei în general şi asupra numărului morţilor. El mi-a spus că sînt în jurul a 57-58 de morţi – asta fiind miercuri. Discuţii despre situaţia din Timişoara erau şi în sediul (Comitetului Judeţean n.r.); o serie de oameni avînd rude, prieteni acolo, au aflat cîte ceva… Apoi, italienii au dat la TV, marţi seara, preluînd ştiri de la unguri, că au fost 2000 de morţi. Atunci mi-am zis: „Stai, dom’le, 2000 de morţi e un lucru grav…”. Cei din Bucureşti nu-mi spuseseră despre aşa ceva, ci că n-a fost nimica, ci doar nişte acte de devastare… Deci, linia care s-a dat la teleconferinţa din 17 decembrie a fost, practic, menţinută uniform pînă în ziua de 22 decembrie, cînd eu am aflat de plecare (a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu n.n.). Deci, am vorbit cu şeful securităţii statului, cu adjunctul lui, cu ministrul de interne, cu Bobu, inclusiv cu maică-mea, şi-am întrebat: „Ce se întîmplă?” De peste tot mi se răspundea: „Nimic. Totu-i linişte şi frumos…”. După aia, te trezeşti cu…


L-am văzut pe tata, ultima oară, în 9 decembrie




– Cu tatăl dv. n-aţi vorbit?

– Nu. După 9 decembrie, n-am mai vorbit cu el. Deci, 9 decembrie, cînd l-am văzut ultima dată. Pleca la o şedinţă… Am trecut pe-acasă… „Bună-ziua, Bună-ziua” şi-am plecat.

– Vă rog să ne răspundeţi la o întrebare cu caracter mai general: ce părere aveţi de Revoluţia românească din decembrie ’89?

– Era necesară o schimbare, şi-mi pare un lucru foarte normal şi era evident că se va produce. Toată problema era cum se va produce… După părerea şi dorinţa mea, se putea produce foarte simplu, fără să moară nimeni şi fără nici un act de violenţă.

– Cine să facă această schimbare?

– Poporul! În orice istorie pe care o luăm sînt două soluţii: fie lovitură de stat – şi-atunci să se organizeze într-un grup, cu ajutorul unor forţe, de regulă, cele care posedă armament – fie printr-o revoltă populară, sau revoluţie, cum vreţi să-i spuneţi. În orice caz, eu am altă concepţie despre Revoluţie.

– Totuşi, eu cred că exista şi a treia cale: calea sovietică, revoluţia de sus în jos.

– Da, dar şi revoluţia de sus în jos se putea face foarte simplu. Revoluţia din decembrie se putea face foarte simplu: se putea retrage (Nicolae Ceauşescu n.r.), foarte simplu, la Congresul al XIV-lea, fără nici o problemă…

– Exact. Şi asta aştepta toată lumea, mai ales în condiţiile ştiute, în care se aflau ţările din Europa de Est… Era mult mai înţelept.

– Exact. De fapt, şi eu personal (nu o spun post-factum), am ajuns la o concluzie, sub acest aspect. Faptul că s-a început foarte tîrziu cu problema realegerii (a lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-lea, n.r.) a fost pentru mine clar că se merge pe ideea că la Congres, „mă retrag, pot să rămîn într-o funcţie onorifică, fără nici o putere executivă, de nici un fel” – asta nu era nici o problemă.

– Simbolic, deci…

– ... şi cu astea lucrurile s-ar fi terminat. După aceea, văzînd că problema cu realegerea a apărut prin septembrie, mi-am zis: „Stai un pic, lucrurile nu sînt, pesemne, clare…”. De fapt, urmărind presa şi evoluţia evenimentelor, după prima clătinare, de fapt după R.D.G., s-a văzut destul de brusc urmarea. Ce intenţii au fost? Sau că era o intenţie de retragere sau nu, asta este foarte greu să spun, pentru că nu am discutat cu el.


După achitarea datoriilor externe toată lumea se aştepta la o schimbare




– Eu, cînd v-am pus această întrebare, mă gîndeam dacă la fostul Secretar General al Partidului nu exista voinţa politică de-a face nişte schimbări – nu neapărat să se retragă –, ci de-a alinia România la schimbărilesurvenite în ţările socialiste. Fiindcă întregul popor aştepta astfel de schimbări... S-au plătit datoriile externe...

– Ştiu, aşa este. Da, toată lumea aştepta, după achitarea datoriilor externe, în luna martie 1989, un moment de relaxare, de destindere. Problema care o puneţi o intrepretez în felul următor: o dată cu vîrsta, devii conservator. Aceasta-i o realitate pe care nimeni, indiferent cît şi-ar impune, nu o poate ignora. Discuţii pe tema asta sînt în toată lumea şi vor mai fi „n” ani, cu „n” tinzînd spre infinit, dacă Pămîntul va mai exista... Deci, din punctul acesta de vedere, nu cred că avea (Nicolae Ceauşescu n.r.) de gînd să facă schimbări. Adică, o aliniere a României, vis-à-vis de anumite schimbări în Uniunea Sovietică, nu.

– Nu numai din Uniunea Sovietică

– Da, în general din Europa Răsăriteană, în care această aliniere a apărut sub două aspecte. Unii care declarau că sînt de acord cu măsurile pe care le întreprindea Gorbaciov, şi alţii care erau, sub o formă sau alta, reticenţi. Noi, eram reticenţi pe faţă. Adică, spuneam că tot ceea ce s-a făcut în România s-a făcut acum 20 de ani. Doar asta se sublinia în toate cuvîntările...

– Deci, credeţi că n-a existat voinţa asta politică...

– Nu, în nici un caz! Invers, da, să demonstreze că numai el avea dreptate. Păi, de aia am şi mers pe calea retragerii. Adică nu pe schimbarea unui guvern, anumiţi demnitari, şi aşa mai departe...

– Toată lumea ştia că, de fapt, în România cel care conducea era Nicolae Ceauşescu, nu guvernul, care a fost marginalizat...

– Da, dar şi el are partea lui de vină... Fiecare are partea sa de vină... Nu pledez pro-cauza, ori pro-familia...


Informaţiile veneau doar de la Interne



– În ce măsură conducerea superioară era informată de realitatea din ţară?

– În această problemă, principalul sînt informaţiile. Primul lucru – trebuia să ai informaţii. Or, aici, la noi, problema era foarte simplă: informaţiile nu veneau decît printr-un singur canal. În momentul cînd te informează un singur om, apare subiectivismul...

– Care era canalul, cine era omul?

– Cum cine? Internele... Era de notorietate publică, ştie toată lumea, am afirmat şi în proces. Deci, practic, informarea de partid dispăruse, sau se reducea la ceea ce transmiteau şi pe linie de Interne... În mod voit erau camuflate informaţii privitoare la situaţia din economie, de care răspundea, în primul rînd, guvernul, incapabil de a asigura materiile prime. Şi, de-aici, toate necazurile. Fac o paranteză: este foarte simplu să spui că avem de toate... Ca să nu superi (pe Nicolae Ceaușescu – n.r.), îi dai numai informaţii bune, lăsîndu-i, astfel, impresia şi alimentîndu-i convingerea că totul este bine şi decurge aşa cum ai stabilit. Într-o ţară unde conduce un partid unic de guvernămînt, cum era la noi, răspunderea, în întregul sistem, revenea automat conducerii partidului...

– Dar nu credeţi că secretarul general al Partidului s-a complăcut să primească de la Interne, ca să nu zic că a cerut numai astfel de informaţii?

– Trebuie să fac o analiză foarte serioasă ca să dau un răspuns cît mai complet şi mai exact, ceea ce, desigur, nu pot să fac acum. Oricum, părerea mea este nu numai că s-a complăcut, dar cred că a şi provocat şi impus această manieră de a fi informat... Vedeţi dv., este exact precum în povestea aceea, cînd începi să-i spui unui copil de mic că-i deştept, iar el ajunge la concluzia că-i deştept toată viaţa. Or, discutînd foarte serios, la un moment dat s-a creat un cerc din anumite persoane, şi toate informaţiile – şi din interiorul cercului spre exterior şi invers – erau filtrate şi trimise numai acele care le conveneau lor...

– Vă propun să ne referim la un exemplu concret, de notorietate publică. Am în vedere nivelurile cantitative ale recoltelor produselor agricole raportate anul trecut...

– După cum cunoaşteţi, eu am interzis nu numai publicarea în presa judeţului a producţiilor „umflate”, ci şi unităţilor agricole să-mi raporteze, sau să raporteze organelor tutelare obţinerea de recolte... măsluite. La ce ne-ar fi folosit? Să mîncăm noi... diferenţele.


Se umflau cifrele pentru a se demonstra superioritatea agriculturii socialiste




– Convingerea mea este că Secretarul general al Partidului, oricît de izolat de realităţile concrete ar fi fost la un moment dat, nu putea – dacă n-ar fi vrut-o el personal – să fie dezinformat într-o asemenea măsură. Să nu uităm că a lucrat şi la Ministerul Agriculturii...

– Corect, absolut corect. Eu ştiu unde doreau americanii să ajungă cu producţiile. Şi, cu toată agrotehnica de care dispun şi pe care o cunoaştem, n-au reuşit. La noi, să iau exemplul cartofului, mai mult de 35 t/ha, în condiţii pedoclimatice şi agrotehnice excepţionale, nu se pot produce. Şi ei vin cu... 80 t/ha?! Or, orice plantă are propriile sale limite biologice de producţie... Deci, practic, dublu şi ceva în plus!

– Ajutaţi-ne să înţelegem, totuşi, ce s-a urmărit prin această păguboasă strategie, ca să nu-i zicem politică, de raportare falsă a producţiilor agricole.

– Ce s-a urmărit? Un lucru foarte simplu, care l-am spus în multe împrejurări, dar nu în presă, într-adevăr. S-a urmărit să se demonstreze că agricultura socialistă şi cooperatistă este superioară, sub toate aspectele, agriculturii... nesocialiste, deci privatizată, sub o formă sau alta, deşi, într-un fel sau altul, ca să faci o agricultură eficientă, rentabilă, oamenii tot trebuie să se asocieze. Aşa-i, în toată lumea, pentru că altfel nu răzbeşti. Să luăm cazul judeţului Sibiu. Cîţi oameni, cîţi ţărani avem în agricultură? Vă spun eu: în jurul a 12.000. Media de vârstă? În jurul a 60 de ani. Cît la sută femei? Circa 90 la sută. Totul, raportat la o populaţie de aproape o jumătate de milion. Şi-atunci, cine lucrează? Desigur, sînt de acord cu privatizarea în agricultură, dar ea trebuie făcută cu cap, deci cu ştiinţă, cu tact şi cu răbdare. Este o realitate axiomatică faptul că, indiferent în ce ţară, omului trebuie să-i asiguri un cîştig, un mijloc sigur, garantat, de subzistenţă civilizată. Am înţeles că s-au făcut deja primii paşi în privatizarea agriculturii. Foarte bine! Oamenii au primit pămînt sau au luat pămînt, în condiţiile legii, cît au considerat că pot să lucreze. Asta, deocamdată. Se pune întrebarea? Trebuie să angajeze oameni pentru muncă? (valabil şi pentru sectorul liberei iniţiative, din sfera micii industrii, serviciilor ş.a.), pentru că respectivii sau respectiva familie sau grup de asociaţii n-au, efectiv, posibilitatea să cultive, să producă cît şi-au propus de pe terenurile lor. Mai apare şi activitatea de vînzare a produselor. Deci, devii producător şi negustor, fără a apela la intermediari, care să-ţi vămuiască veniturile. Aşadar, trebuie să-ţi angajezi muncitori? Trebuie. Trebuie să le asiguri retribuţia? Trebuie. Aicea este toată problema reuşitei în acţiunea de privatizare!


Despre marxism am o părere proastă



– Credeţi că, sub raportul eficienţei, proprietatea privată este superioară sau nu proprietăţii socialiste?

– Da, este, şi-i absolut normal. De ce? Pentru că, atîta timp cît nu există o concurenţă este ca în povestea aia: alergi de unul singur şi eşti tot primul... La noi, nenorocirea nu consta doar în asta; nu numai că nu exista concurenţă, dar toate lucrurile erau excesiv dirijate. Sigur că era doar un singur avantaj: asigurai, cît de cît, la toată lumea, salarii şi asta, pentru că, practic, statul subvenţiona toate sectoarele şi domeniile de activitate. Înţeleg că acest lucru se întîmplă şi acum, în primul rînd în industrie. Ca să revin la necazul de fond, vreau să vă spun că, la Congresul al XIV-lea, trebuia redus, din venitul naţional, fondul de dezvoltare de la 22 la 20-25 la sută, pentru că o dezvoltare excesivă nu numai că nu se mai impunea, dar nici nu mai avea şanse de reuşită, nu mai mergea... Şi aşa s-au făcut anumite lucruri care nu-şi aveau sensul. După mine, nici combinatele de la Midia şi Călăraşi nu-şi aveau sensul şi, desigur, nu numai acestea. Adică, la nevoile de oţel ale României, şi la resursele mineraliere pe care nu le mai prea avem de mai multă vreme, deci trebuia să le importăm pe devize grele, ce nevoie mai era de aceşti mamuţi, care mergeau doar pe materia primă de la ruşii... Dar, să vorbim deschis: carnea noastră unde se ducea? Acolo de unde aduceam minereul, dar şi petrolul...

– Să revenim la formele de proprietate. Sub raport social, care dintre cele două forme vi se par mai bune, mai eficiente, mai pretabile la noua economie a României postrevoluţionare?

– A treia... Trebuie să existe o îmbinare, o armonizare a celor două forme. Nu trebuie avut în vedere doar individul ca atare, ci şi colectivitatea; trebuie să coexiste, deci, o armonie cît mai benefică între şi pentru individ şi colectivitate. Aici, la această osmoză trebuie ajuns în procesul de democratizare a economicului şi socialului. Comunismul vorbea de om, dar se interesa, efectiv, doar de mase, aproape ignorînd individul, ceea ce desigur n-a fost corect deloc şi, precum s-a văzut, nici bine pentru români. Trebuie să te intereseze fiecare om în parte, dar şi masa, în acelaşi timp.

– Ce părere aveţi despre marxism, în general?

– Ooo! Păi dacă mă întrebaţi pe mine despre marxism, să ştiţi că n-aţi nimerit-o... Am o părere proastă. Mă explic imediat. N-am studiat marxismul în mod exhausiv; aş zice că nu l-am studiat – ceea ce înţeleg prin studiu – aproape deloc, pentru că nu m-a interesat. În multe teorii de-ale lor, Marx şi Engels au revenit asupra conceptelor elaborate privind revoluţia, probabil dîndu-şi seama că nu-i chiar cum o gîndesc ei, deşi au trăit destul ca să se convingă că orice revoluţie duce la autocraţie... Posterior, au existat destui gînditori, dar şi practicieni în de-ale revoluţiei, care au continuat să creadă în ideea înfăptuirii revoluţiei permanente, a revoluţiei mondiale. Unul dintre ei a fost Troţki, cel care a şi plătit eroarea de-a persista în acest caz, lucru atestat şi de evenimentele din Mexic. Mă rog, asta-i altă poveste... Dar de aici şi pînă la un sistem totalitar este o distanţă foarte mare. De ce? Pentru că în momentul în care instalez o dictatură – şi asta a fost eroarea fundamentală! – n-ai nici o şansă ca să determini dispariţia luptei de clasă. Deci, ăsta este înţelesul termenului: ai o dictatură – unii dictează, alţii execută – exact cum ne-o relevă etimologia cuvîntului.


Desfid orice fel de dictatură



– Am înţeles, din ceea ce aţi spus dv., că marxismul generează o dictatură...

– Dictatura apare automat, ca, mai apoi, să se ajungă, inevitabil, la situaţia ca toţi să depindă de unul singur, ceea ce, desigur, nu numai că nu-i corect, dar nici nu-i de dorit, precum s-a văzut de mai multă vreme. Eu, personal, desfid orice fel de dictatură.

– Cu marxismul ne-am lămurit. Puteţi să ne spuneţi ce ideologie vă este mai apropiată?

– Aaa! Asta-i cu „dus şi întors...”. Eu mi-am explicat, mai înainte, punctul de vedere în acest sens. Totuşi, în completare, pot să vă spun că o democraţie, dar în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu trebuie să ducă, în nici un caz, la anarhie. De fapt, eu, în concepţiile mele, sînt mai liberal. De altfel, şi în comportament, s-a văzut, mă rog...

– Dacă d-l Radu Câmpeanu citeşte acest interviu, de bună seamă că se va bucura...

– ... liberal nu în sensul luptei pentru putere, care este cu totul altceva. Eu n-am cunoscut platformele politice ale partidelor angajate în primele alegeri libere din această primăvară. Am întrebat despre platformele principalelor partide şi am dedus că nu există deosebiri esenţiale, dar toate doresc înfăptuirea unei democraţii reale în România, ceea ce-i lucrul cel mai important. Şi asta este bine. Rezumînd, eu împărtăşesc acea ideologie care serveşte cel mai fidel o democraţie reală.


Niciodată nu mi-am ascuns convingerile



– Puteţi să ne răspundeţi sau nu: cu cine aţi votat? Se ştie că votul este secret doar pînă cînd este exprimat, după aceea...

– Eu? Votul este în funcţie de conştiinţa fiecăruia. Răspund foarte clar, am votat cu cei de la F.S.N. Niciodată nu mi-am ascuns convingerile. Nu pentru că, aşa cum se susţine de către unii, ar fi, într-un fel sau altul, urmaşii comuniştilor. Nu. Ci pentru că, cel puţin, pe unii dintre aceştia îi cunosc. M-am uitat şi eu, normal, pe listele candidaţilor. Era normal să-l votez pe cineva pe care-l ştiu cît de cît... De exemplu, am aflat că şi avocata mea, d-na Paula Iacob, era pe lista candidaţilor unui partid pentru Senat. Chiar îi zisesem, desigur, după alegeri: „De ce nu mi-aţi spus că vă votam pe dv., pentru că vă cunosc...”. Pe cine era să votez în noianul de partide? Parcă-s vreo 82..., chiar dacă nu toate au participat la alegeri. Cert este că nu vor rămîne toate pe scena politică a ţării. Democraţiile cele mai vechi şi puternice din lume se bazează pe acţiunea unui număr restrîns de partide care participă la actul de guvernare. Din această situaţie rezultă întrebarea:cum stăm cu marxismul?

– Să fi fost marxiştii precursorii dictaturii proletariatului?

– Cred că da, pentru că Marx şi Engels ce prevedeau? Că, odată cu dezvoltarea mijloacelor de producţie şi a forţelor de producţie se va conştientiza proletariatul, iar, odată cu aceasta, îşi vor da seama că, de fapt, ei, proletarii, sînt cei care produc plus-valoarea, care, în numele lor, este luată de un grup de persoane sau de o persoană, şi atunci trebuie să fie o echitate în repartizarea a ceea ce a mai rămas din surplusul rezultat. Nu este ăsta, oare, un prim pas spre apariţia, dezvoltarea şi-apoi consolidarea unei dictaturi, de care cu toţii ne-am săturat? În partidele comuniste din toate ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cu o democraţie reală, cu excepţia japonezilor, care au un partid comunist destul de puternic, dictatura nu are condiţii să se dezvolte, şi-apoi să se afirme, tocmai datorită pluripartidismului, care menţine, printr-o opoziţie ponderată, nu extremistă, un echilibru de forţe. Această realitate istorică este, dacă vreţi încă „un vot de blam” pentru marxismul care, iată, după numai şapte decenii, şi-a dovedit anacronismul în constituirea socialismului şi comunismului „biruitor...”.


Lumea s-a obişnuit cu sistemul decretelor



– Apropo, care credeţi că va fi viitorul partidului comunist, în contextul românesc, şi, într-un context mai larg, al ideii de comunism – ca ideologie şi politică?

– Sînt două probleme, cred eu, foarte simple. Din punct de vedere ideologic, unele aspecte teoretice pot să facă obiectul unor strategii în evoluţia politică mondială, dar cea mai mare parte din ele trebuie abandonate, date la o parte. Din materialismul dialectic şi istoric, dar mai ales din aşa-zisul „socialism ştiinţific”, trebuie reţinute numai conceptele care privesc grija faţă de om – ca individ, dar şi ca, desigur, colectivitate. Dacă, timp de 20 de ani, comunismul a fost bun sau a fost rău, ne putem da seama fiecare... Dar, ar fi înţelept să se reţină şi menţină din el ceea ce a fost cu adevărat bun pentru om, pentru nevoile sale. Nu poţi şterge totul cu buretele... Nu merge... Uite, eu discut cu oamenii din închisoare, care tot aşteaptă un decret care, cred ei, îl va da noul guvern al ţării... Le tot zic: „Măi oamenilor, voi v-aţi obişnuit cu un sistem (al decretelor de graţiere sau amnistie n.r.). Dar sistemul acela s-a schimbat, o dată cu revoluţia...” Dar ei, oricît le explic, nu pot să înţeleagă.

De 45 de ani, lumea s-a obişnuit cu un sistem. Este foarte greu să-i tragem de-o parte aceşti 45 de ani şi, oricum, nu peste noapte... Şi ce punem în loc? Aicea-i problema! Trebuie, mai ales, să învăţăm să nu mai repetăm greşelile care ne-au adus unde ne-au adus... Din păcate – aşa cum ne-o dovedeşte Istoria – greşelile fundamentale au, nu în puţine dintre cazuri, un dezastruos caracter de repetabilitate... Deci, din orice situaţie de fapt, din orice eveniment, indiferent de factura lui, societatea, dar şi individul, trebuie, necondiţionat să înveţe ceva, ceva care să-i folosească pentru mai binele de mîine. Dacă nu trage nici o concluzie, se autoexpune greşelii care-l poartă înapoi, la punctul de unde a plecat iniţial. Interesul primordial al colectivităţii şi individului trebuie să fie nerepetarea greşelilor.


Nu mai există P.C.R.



– În acest context, ce părere aveţi de viitorul P.C.R.?

– Viitorul P.C.R.? Care P.C.R.? Nu mai există P.C.R. Sau, s-ar putea, dar eu nu cred că mai există... Am înţeles că s-a autodizolvat...

– Acceptînd că P.C.R. nu mai există, ce şansă acordaţi unei ipotetice reînvieri a P.C.R., a comunismului în ţara noastră?

– Şansă? În ce sens? Să strîngi 251 de adepţi şi să înregistrezi partidul la judecătorie? Asta-i o chestiune pur formală... Problema este dacă acest partid ar mai putea cîştiga aderenţi în mase... Ştiu şi eu? Depinde ce platformă politică îşi propune. Ce şi-ar putea propune, în viitor? Ce poate să aducă nou pentru a regenera, ca partid comunist, şi pentru a nu repeta greşelile comise anterior? Nu, în nici un caz! Sub aceeaşi formă, cu acelaşi program, P.C.R. nu va reînvia niciodată, deşi cei aproape 4 milioane de foşti comunişti mai trăiesc, ca să nu-i mai adun şi pe utecişti... Ce vor face cei aproape 4 milioane de foşti membri de partid? Este o problemă foarte complicată. Eu am stat de vorbă cu vreo cîţiva, din diverse medii... Am înţeles că, deocamdată, este o nebuloasă în ei, în tot ce se întîmplă cu ei. Nu că-i ignor, dar, acum, mă gîndesc ce fac eu, neinteresîndu-mă cîtuşi de puţin, nici partidul, nici politica.

– Dar, v-a interesat politica vreodată?

– Politica? Da, m-a interesat. Dacă nu mă interesa politica, nu vă puteam oferi unele răspunsuri astăzi.




Au fost două variante ale procuraturii



– Vă propun ca următoarele întrebări să vizeze, preponderent, evenimentele de la Sibiu, care ne interesează în mod cu totul deosebit.

– Total de acord. Şi pe mine mă interesează, la fel ca pe toţi sibienii, să se afle adevărul. În ce mă priveşte, la fel ca la proces, mă simt sincer animat de dorinţa de a contribui, cu tot ceea ce cunosc, la elucidarea „petelor albe”...

– Aşadar, spuneţi-ne dacă Dragomir sau altcineva v-a informat despre venirea, în 20 decembrie, a ROMBAC-ului, cine şi în ce mod s-a folosit de „pasagerii” care au descins la Sibiu?

– În legătură cu ROMBAC-ul, cu persoanele care au venit, au fost două variante, pe care însă mi le-a dat Procuratura militară. Deci, în prima fază a anchetei penale, mi s-a spus că erau cei de la Ministerul de Interne. După aceea, în faza a doua a anchetei penale, cînd USLA şi cei de la Ministerul de Interne au început să treacă „în umbră”, ca să zic aşa, şi nu se mai pomeneşte nimic de ei, s-au luat declaraţii, după lista de pasageri, din care a reieşit, după cîte mi-au spus anchetatorii, că erau oameni normali, fără nici o problemă... Deci, asta este ceea ce ştiu eu de la Procuratura militară, după luni de zile de la desfăşurarea evenimentelor... În concret, în ziua respectivă, n-am ştiut nimic. Deci, nici că vine ROMBAC-ul, că, altfel, nu dădeam telefon la aeroport să întreb ce-i cu zgomotul acela infernal – şi fără precedent – deasupra Sibiului. Şi-apoi, în momentul cînd ştii că vine cineva, nu cu un avion oarecare, normal că, dacă ai anumite interese, nu faci multă gălăgie... Mai ales că, aşa cum s-a pus problema în Rechizitoriu şi în proces, dacă ar fi fost „trupe speciale”, care au un statut secret, în nici un caz nu te apuci cum am făcut eu, să verifici, la aeroport, de ce-i gălăgie... Deci, ca să mă informeze Dragomir despre această problemă – nu! Nici cei de la Interne, nici cei de la Armată nu m-au informat, nici că vine, nici cine a venit. De ce? Tare aş vrea să aflu şi eu!


Cine şi cum i-a cazat pe oaspeţii misterioşi



– După cîte cunoaştem noi, se vorbeşte că pasagerii ROMBAC-ului au fost debarcaţi la capătul pistei aeroportului, de unde au fost îmbarcaţi în nişte camioane militare, cu număr de înmatriculare de Bucureşti...

– Asta n-am auzit-o pînă acum şi astăzi este 12 iunie... Întrebare-i cine i-a luat de-acolo?

– Exact. Şi-apoi, aşa cum a reieşit la proces, O.J.T. Sibiu a solicitat, expres, Gospodăriei de partid, asigurarea cazării, la hotelul „Sub arini”, a unui grup de turişti veniţi în seara zilei de 20 decembrie, cazare asupra căreia v-aţi dat acordul, după cît s-a înţeles, fără a cunoaşte precizări sau amănunte despre respectivul grup de turişti. Or, după cîte ştim, acest grup n-a fost cazat acolo...

– Exact. Avionul a venit pe la ora 19 fără ceva. Mi-amintesc că, în jurul orei 18.30, s-a terminat teleconferinţa, şi-am plecat imediat acasă. Deci, pe la ora 20 a venit Boşoteanu, care mi-a spus că cei de la O.J.T. ne roagă să cazăm un grup de turişti, pentru că ei nu mai au locuri. M-a întrebat dacă hotelul era ocupat. Nu era, locuia doar o secretară (Ruxandra Simionică, venită de la Galaţi, care, din noiembrie, era secretar cu propaganda al Comitetului judeţean de partid – n.r.). Mi-am dat acordul. După aceea, am auzit şi eu, tot de la Procuratură, că, de fapt, nu s-a mai cazat nimeni acolo, în ziua respectivă. Deci, cine şi unde i-a cazat? Unde sînt şi ce-au făcut? Cine i-a folosit – dacă i-a folosit – şi cum? Cine i-a luat de la aeroport? Unde şi cine i-a cazat? Sau – au rămas în Sibiu, ori au plecat în altă direcţie?, pentru că şi asta se putea... Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu spune nimic... De ce? Am înţeles că doar 7 pasageri erau din Sibiu, iar ceilalţi 71 sînt persoane necunoscute. Dar am mai înţeles că se află la dosar declaraţiile fiecăruia, din ceea ce spune Procuratura.

– Mi s-a spus că, imediat după încheierea procesului, procuratura a solicitat din nou lista pasagerilor care au venit cu ROMBAC-ul. Probabil, continuă cercetările...

– Situaţia cu ROMBAC-ul este foarte ciudată... Pentru că, pînă la urmă, problemele care se pun la Sibiu sînt foarte multe, dar, în mod practic, se reduc la una singură...


Din Sibiu erau doar 7 pasageri



– Cine a tras? Noi am cerut precizări de la aeroport în legătură cu ROMBAC-ul şi...

– Staţi puţin. Eu am făcut ceva aviaţie şi ştiu mai multe lucruri. Un avion, ca să vină, nu e ca... tramvaiul: sîntem 20 de inşi la coadă şi, dacă nu putem urca toţi în primul, îl aşteptăm pe următorul... Deci, ei trebuiau să ştie, cel puţin cu un număr bun de ore înainte, lista de pasageri. Biletele se vînd prin Agenţie, ori Agenţia, se ştie, nu vinde bilete peste capacitatea avionului. Din Sibiu erau doar 7 pasageri. Ar fi venit ROMBAC-ul, de la Bucureşti, cu doar cei 7 pasageri? Bănuiesc că se ştie faptul că un avion încărcat doar cu 25 la sută din capacitate nu este rentabil... Deci, cei de la Bucureşti trebuie să ştie cine a mai urcat în avion, pînă la 78 pasageri. Aviaţia civilă trebuie să cunoască adevărul dacă mergem pe ideea că pasagerii au fost civili, ceea ce mi se pare mai plauzibil, pentru că militarii nu au ROMBAC-uri, sau, mai ştii, s-ar putea să aibă... Acum, nu mai ştie nimeni nimic, mă rog...

– Lt. col. Dragomir v-a informat, într-un fel sau altul, cum a folosit trupele venite de la Vîlcea?

– Dragomir mi-a spus, în dimineaţa de 22 decembrie, în jurul orei 8 (era şi Rotariu la mine), că sosesc cei de la Vîlcea şi că-i va trimite să păzească depozitul de carburanţi. Asta a fost singura informaţie pe care mi-a dat-o el în legătură cu vîlcenii. Asta, pe 22, pentru că informaţiile pe care mi le-a dat el pe 21 decembrie şi pe care văd că acum nu le mai spune (în proces – n.r.), cuprindeau date foarte exacte: că în efectivul de 80 de militari intră şi bucătarii, şi alţii, nu mai ştiu care… Oricum, zicea că din ăştia 80, doar 50 sunt, efectiv, pregătiţi pentru luptă, ceilalţi fiind auxiliari. Făcea tot felul de calcule, pe care eu nu le-am înţeles… Nu eram pregătit în probleme de-ale Armatei… Deci, asta mi-a spus în 21, seara, eu spunîndu-i să ia legătura cu grl. Eftimescu… De fapt, problema a fost în felul următor: eu am vorbit cu grl. Milea şi i-am spus că am nevoie de ajutor – asta, la solicitarea lor, adică a lui Dragomir, care mi-a cerut să intervin pentru a i se trimite trupe de la Craiova ori Piteşti. Milea mi-a spus că nu poate să trimită nici de la Craiova, nici de la Piteşti, pentru că garnizoana Craiova este rezervată pentru Timişoara, iar Piteştiul este rezervă pentru Bucureşti, dar va trimite de la Vîlcea. Dragomir a sărit în sus şi-a spus: „Nu se poate de la Vîlcea, că n-au unităţi militare…”. După aceea, m-a sunat grl. Eftimescu, căruia i-am spus să ia legătura cu Dragomir, ca să se înţeleagă cum îi întîmpină… După aceea, m-a sunat Ilie Ceauşescu, care mi-a spus că a mai analizat situaţia şi mai bine trimite 120 de vînători de munte, despre care nu ştiu dacă au ajuns sau nu la Sibiu. Oricum, ei trebuiau să ajungă tot la Dragomir; el trebuia să-i întîmpine şi deci să-i folosească.

– Despre sosirea lor şi despre modul cum urmează să-i folosească. Dragomir avea, nu-i aşa? obligaţia să vă informeze…

– Categoric. El trebuia să mă informeze de mai multe lucruri, dar… Nu ca să-i acord circumstanţe atenuante sau incriminante, dar în ritmul în care se desfăşurau evenimentele, în învălmăşeala lucrurilor…


Cînd am aflat că s-a intrat în sediul C.C., am ieşit în anticameră şi am spus: „S-a capitulat!”





– Cine credeţi că avea interes să producă diversiune în oraşul Sibiu, mai ales imediat după ce aţi plecat din oraş, plecare ce s-a produs, după cîte s-a înţeles, pe la ora 13 fără 10?

– Deci, eu am plecat după ce am vorbit cu Rotariu. Era, cam al 5-lea sau al 6-lea telefon, după plecare, după decolarea elicopterului (de pe C.C. al P.C.R. – n.r.) – fapt care s-a făcut – ştiu exact – la ora 12 şi 8 minute. Deci, după aceea am vorbit cu şeful de cabinet al lui Coman, care mi-a spus „că s-a plecat”. De fapt, la Bucureşti, nu mai răspundea nimeni la telefoane... Am dat telefon la Coman, pentru că, avînd biroul la ultimul etaj al clădirii, m-am gîndit că mai greu ajung oamenii (revoluţionariii – n.r.) acolo, dacă e ceva... Căci centralista mi-a spus că nu se mai răspunde la nici un telefon din C.C. şi că-i gălăgie foarte mare la cabinetele părinţilor... Atunci, i-am spus să-mi dea legătura cu Coman, că ăia-s militari şi, deci, trebuie să ştie ce se întîmplă... De-acolo, mi s-a răspuns că „s-a plecat şi că oamenii au intrat în sediu”.

– Care a fost reacţia dv. la aflarea veştii?

-Sufletească, nici una. Întrebasem la cabinetul lui Coman unde s-a îndreptat elicopterul (Armata ar fi trebuit, bănuiesc, să ştie încotro se îndreaptă). Apoi, am ieşit din birou, în anticameră, şi am spus „S-a capitulat!” Le-am spus celor de-acolo să-şi pună lucrurile în fişete (aveam „experienţa” de la Cisnădie, din seara precedentă, unde elemente turbulente, nu demonstranţii paşnici, au incendiat Primăria şi Miliţia...), pentru că, chiar dacă se dă foc, documentele să fie protejate, să rămînă în arhivă. După care am revenit în birou şi am vorbit cu Scărlătescu, care mi-a spus că l-a sunat Ana Mureşan. Am vorbit cu ea şi cu primul secretar de la Braşov; după aceea, am vorbit cu Rotariu. Mi-am strîns şi eu cîteva din lucrurile mele, hotărînd-mă să plec şi eu...

– Şi-aţi vrut să ajungeţi la Bucureşti...

– Corect. Păi, unde să mă duc? Treaba mea, în Sibiu, se cam terminase...

– Nu exista, totuşi, un plan, o variantă într-un asemenea caz?

– Un plan al cui? Şi în ce sens?

– Ca să vă întîlniţi cu părinţii...

– Nu. Niciodată nu m-am gîndit la un asemenea plan ori variantă.

– Cînd aţi aflat că „s-a plecat”, nu v-aţi gîndit unde s-ar fi putut duce părinţii?

– Nu. Efectiv, nu mi-am pus problema asta, pentru că am considerat, din capul locului, că au capitulat. M-am gîndit că, dacă s-au dus cu elicopterul, s-au dus acasă sau la Snagov... Părerea mea este că, în momentul cînd se intrase în sediu, (la C.C. – n.r.) nu se trăsese, cel puţin la noi în Sibiu. De la Bucureşti, nu mi s-a spus că se trage acolo – şi am vorbit cu 3 persoane din Capitală. Am considerat că, din acest punct de vedere, problema este rezolvată. Deci, se schimbă guvernul, părinţii au plecat şi vin alţii, logic, la putere, cum de altfel s-a şi întîmplat. Dar, mi-am zis: paşnic, fără probleme deosebite... Niciodată nu m-am gîndit că se va întîmpla altfel decît paşnic.

(Nicu Ceauşescu, încadrat de Elena şi Nicolae Ceauşescu (în penumbră), surprins în timpul festivităţii de închidere a celui de-al paisprezecelea congres al partidului, la 24 noiembrie 1989. Fotografia a făcut înconjurul lumii şi pentru că fiul dictatorului avea la mână un ceas de mii de dolari, într-o perioadă în care erau de notorietate lipsurile din România)
Tata, bine păzit?



– Cum vă explicaţi acum, post-factum, tot ceea ce s-a întîmplat? Faptul că Nicolae Ceauşescu, omul cel mai bine păzit, cel mai bine apărat din ţară, a fost lăsat, practic, singur pe autostradă? Altfel spus, că toată lumea a luat mîna de pe el…

– Foarte simplu. Asta-i de cînd lumea şi pămîntul… Uitaţi-vă în Istorie; aşa s-a întîmplat întotdeauna. Istoria este plină de exemple de genul acesta. Problema-i alta; vedeţi, s-a creat impresia că-i foarte bine păzit… şi că cei ce-l păzesc sunt oameni foarte bine pregătiţi. Eu mi-am spus de la început părerea, că nu aveam încredere în astfel de „specialişti”. Nu sub aspectul loialităţii. Nu, pentru că asta nu contează, fiindcă, în definitiv, fiecare este plătit ca să-şi facă datoria… Dar, în general, în tot ceea ce s-a întîmplat. Părerea mea este că s-a plecat de la o idee puţin preconcepută, anume că partidul este foarte puternic şi că el (Nicolae Ceauşescu – n.r.) este foarte bine păzit. Dar, în realitate, lucrurile nu stăteau aşa. Partidul era un uriaş cu picioare de lut, iar paza era slabă. Toată povestea era o chestie de mucava…

– Vă propun să revenim la întrebarea iniţială, anume dacă credeţi că cineva avea interes să provoace şi să producă diversiune la Sibiu, după plecarea dv. din oraş, pentru că imediat s-a declanşat masacrul de pe str. Armata Roşie…

– Ştiu că s-a făcut masacru… Aicea-i toată problema: de ce a fost nevoie de toată tragedia asta?! Fiindcă, vedeţi dv., dacă acest lucru se declanşa, să spunem, la ora 12, sau la 11, sau la 10, cînd nu căzuse încă guvernul, nu plecase încă tata, mai înţeleg, dacă am în vedere că erau asemenea situaţii „fierbinţi” şi la Braşov, Cluj, Timişoara, Bucureşti. Asta ştiam eu, pentru că, poate, asemenea situaţii au fost şi în alte judeţe ale ţării… Dacă era un anume plan de înăbuşire a demonstraţiilor din Sibiu, el se punea în aplicare mai repede. De ce s-a pus în aplicare – dacă a fost un astfel de plan – după?… Nu după ce am plecat eu, pentru că eu nu mai reprezentam, practic, nimic, ci după ce s-a plecat, de pe C.C., cu elicopterul. Fiindcă şi aici s-au făcut multe speculaţii… Pentru că eu ştiu bine, ştiam şi înainte de Congres şi după Congres, că s-a speculat în legătură cu persoana mea… Tocmai de aceea, vă răspund anticipat, la o întrebare pe care sunt convins că vreţi să mi-o puneţi: nu vroiam să fiu nici şeful statului, nici şeful partidului! Nu m-a interesat niciodată această problemă.

– Da, dar asta putea să fie planul…

– În planul cui? Păi, degeaba este în planul cuiva, dacă pe mine nu mă interesa… Toată lumea vorbea despre acest lucru, pe cînd eu…

– Să revenim, totuşi, la întrebarea cea mai importantă: de ce s-a tras?

– Exact. De ce s-a tras? Că a existat sau nu un plan, o să vedem la ce concluzii se va ajunge la proces. Fiindcă procesul trebuie să răspundă la această întrebare. Hai să plecăm, totuşi, de la bătrînii greci: „caută adevărul cu toată fiinţa ta!” Că asta trebuie să facă procesul. Cine va fi condamnat, asta nu contează, dar oamenii au dreptul să ştie ADEVĂRUL. Instanţa trebuie, deci, să dea răspuns la toate întrebările. Procesul trebuie să nu lase nici o întrebare fără răspuns, iar întrebările trebuie să servească, exclusiv, aflării adevărului. Pentru că au murit atîţia oameni – copii, tineri, vîrstnici, femei şi bărbaţi – nevinovaţi, mulţi sau majoritatea dintre ei neavînd nici o legătură cu evenimentele tragice care s-au petrecut la Sibiu. Mă refer la faptul că aceştia nu făceau parte dintr-o anume formaţiune militară, nu aveau arme şi n-au făcut, deci, uz de ele. Nu mă refer la voinţa lor de libertate sau la conştiinţa lor politică… Aşadar, de ce a fost nevoie să se tragă în asemenea oameni? Cine a avut – şi de ce? – acest interes? În 22 decembrie, pînă către ora 13, nu s-a tras. Atunci, de ce s-a tras după această oră? Cine a ordonat, dacă s-a ordonat? Pentru că, odată cu capitularea, lucrurile erau, practic, încheiate. De ce s-a mai tras, pînă către Anul Nou? Şi cine? Am înţeles că pe cei de la Interne i-au arestat pe toţi. Apoi, cine a ridicat elicopterele? Din ordinul cui s-au ridicat acestea şi au tras cu rachete asupra unui oraş suprapopulat? Doar oraşul, nu-i cîmp de luptă…

– Vă întrerup pentru a completa că, în parcul Subarini, vizavi de Spitalul Militar, i s-a părut cuiva că se trage dintr-un WC asupra spitalului. Au fost chemate elicopterele. Elicopteriştii noştri au tras cu rachete, nimerind… spitalul, una intrînd exact în sala de operaţii…


Unde sunt înregistrările de pe bandă?



– Păi, vedeţi? Deci, elicopterele, ca să se ridice de la sol, trebuie să aibă aprobare şi ordinul de misiune. Eu, făcînd aviaţie, ştiu că, întotdeauna, înainte de zbor, făceam planul de misiune. Iar ca să dai „foc de distrugere”, deci tragere directă, trebuie să identifici exact obiectivul, inamicul… Trebuie să existe înregistrate pe bandă toate convorbirile între punctul de comandă, turnul de control şi echipajele elicopterelor. Le-a cercetat cineva? Pentru că, după cîte cunosc eu, nici un aviator nu ar accepta să se ridice deasupra unui oraş şi să tragă fără ordin expres. Mă îndoiesc că cei care au tras din elicoptere asupra Sibiului ar fi tras fără să aibă un asemenea ordin, că vreun aviator a acceptat să tragă direct fără a avea ordin, cu riscul de-a provoca victime şi-a distruge clădirile. Deci, toate operaţiunile acestor zboruri trebuie să fie înregistrate pe benzi şi consemnate în rapoartele de zbor. Unde se află aceste documente căci ele trebuie să existe? Le-a cercetat cineva? De ce sînt ele ignorate, dacă se vrea să se afle adevărul?

– După cîte cunoaştem noi, cercetările penale n-au avut ca subiect investigarea acestor probleme extrem de importante, care pot conduce, cel puţin în parte, la elucidarea unor aspecte legate de evenimentele de la Sibiu. Apropo, pe cine consideraţi a fi vinovat, într-o formă sau alta, de drama din Sibiu?

– Păi, ce facem acum? Reluăm procesul aici? Asta nu puteţi să mă întrebaţi pe mine… Deocamdată, nu-mi permit să am o părere personală în această privinţă. De ce? Pentru că, după cum a hotărît instanţa, Dragomir urmează să fie reaudiat în proces. Eu am de gînd să mai cer citarea unor martori. Fiindcă, nu-i aşa, lucrurile sunt încă destul de complicate. Eu nu cer martori ai apărării, care, eventual să mă disculpe pe mine; am spus de la început: pe mine soarta mea nu mă interesează… Să fie foarte clar, eu nu bravez! Nici măcar nu ţin să scrieţi această afirmaţie… Şi ar fi bine să n-o scrieţi… Dar, efectiv, pe mine mă interesează ce s-a întîmplat, cu adevărat, în Sibiu, la fel ca pe toţi sibienii, mulţi dintre ei avînd pe cineva drag ucis în încleştările din decembrie… De asta sunt şi foarte interesat să se afle adevărul, pînă la urmă. A, că justiţia va discerne şi va dispune că fiecare este cu partea lui de vină, este vinovat de aici şi pînă aici – asta-i cu totul altceva… Dar, important este ca adevărul să fie aflat, să fie elucidate „petele negre” – cum vreţi să le spuneţi…

– Toată lumea a înţeles, din desfăşurarea procesului, că nu sunteţi de acord cu acuzaţia de genocid ce vă este incriminată prin Rechizitoriu. Ne puteţi explica, cît-de-cît, care este convingerea dv.?

– Deci, dacă sunt sau nu vinovat… Problema asta este. Sunt convins că, dacă şi unii şi alţii mă ascultau, nu se întîmpla nimic, mă refer şi la Armată şi la Interne. Repet, nu se întîmpla absolut nimic. Cei de la Interne mi-au cerut aprobarea să scoată lozinca. Mi-am dat acordul. (Este vorba, mai exact de lozinca scrisă la iniţiativa lt. col. Pădineanu Gheorghe, adjunctul Miliţiei judeţene, pe care scria: „Miliţia este în slujba poporului. Suntem cu voi. Fără violenţă. Organizaţi-vă pentru dialog”, urmată de o alta pe care a scris: „Jos Ceauşescu!”, după afişarea cărora mulţimea a aplaudat şi a scandat „Veniţi cu noi!”). Cînd au scos lozinca, a fost, practic, un moment de respiro, ca să zic aşa…

– Pe urmă, paradoxal, oamenii au fost atîţaţi împotriva Miliţiei…

– Exact. Aici încep să apară întrebările: cine şi de ce a aţîţat? Mi-au spus că dacă scot lozinca vor fi lăsaţi în pace… Şeful Miliţiei judeţene mi-a spus că dacă le admit să scoată lozinca şi ca delegaţii manifestanţilor să cerceteze arestul, nu vor fi dezarmaţi şi vor fi lăsaţi în pace. Normal că am fost de acord cu aceasta, pentru că acelaşi lucru scrie şi în Constituţie – că Miliţia slujeşte poporul. Foarte bine că ei s-au pronunţat că sunt pentru dialog nu pentru violenţă… Practic, lumea ştia că acolo, la ora aceea, nu mai erau persoane reţinute. A, că puteau să existe nişte răbufneli personale. Asta este cu totul altceva. Fiindcă, de aici, revine eterna întrebare: de ce s-a tras în jurul orei 13 şi după aceea? De ce după, şi de ce nu înainte? Aici este toată problema! (N.C. se referă la dezlănţuirea măcelului, nu la focurile izolate din 21 decembrie – n.r.)

– Să sperăm că procesul va răspunde la aceste întrebări. Şi, fiindcă veni vorba, cum apreciaţi desfăşurarea procesului în prima instanţă, vizavi de raporturile avute, de modul cum s-a comportat cu dv. instanţa, procurorul, sala chiar?

– Raporturi corecte. Eu apar în postură de inculpat şi acţionez de pe această poziţie. Dar, în acelaşi timp, vreau să beneficiez de toate drepturile pe care le am conform Codului de procedură. De asta am şi pus atîtea întrebări în proces. Şi instanţa este foarte corectă.

– Spuneţi-ne, i-aţi simţit pe sibienii din sală „împotrivă” sau „alături” de dv.?

– I-am simţit în spate… n-aţi văzut că preşedintele mi-a făcut observaţie să stau cu faţa la… instanţă?!

– Credeţi că sibienii vă consideră vinovat sau nu?

– Asta vă rog să-i întrebaţi pe dînşii. Cum mă întrebaţi pe mine, puteţi să-i întrebaţi pe locuitorii Sibiului, unde am activat exact doi ani, două luni şi 22 de zile. Am venit joia, în 15 octombrie 1987, şi am plecat vinerea, în 22 decembrie…

– Care este părerea dv. despre Sibiu, despre sibieni?

– Foarte bună. Asta-i realitatea. De asta am şi spus de la început. Eu nu prevedeam că se va întîmpla ceea ce s-a întîmplat. Oricine ar fi venit să-mi spună – inclusiv cei de la Interne, cu informaţiile şi instalaţiile lor – că vom avea probleme, le-aş fi răspuns: „Fiţi serioşi!…” Pentru că, inclusiv modul de a fi al omului din Sibiu este altfel decât în alte părţi… În general, omul din zona de munte este mai închis în el. Aici, avînd în vedere Sibiul, cu particularităţile lui, omul este şi mai interiorizat… Cum să te aştepţi la o explozie?… Am spus şi în proces: oamenii au fost foarte civilizaţi. Sigur, Procuratura „trage” pe partea ei, a acuzării… Normal. Treaba ei. „Nu declari dumneata că oamenii au fost nevinovaţi?” – m-a întrebat în proces. „Da” – am răspuns. Ei, cînd au venit la sediu, au fost paşnici, mă rog, între nişte limite normale, ca să spun aşa. Că, într-o masă de mii şi mii de oameni, au mai fost cîţiva care s-au manifestat mai… neobişnuit, asta-i altă problemă, şi, oricum, nu caracterizează marea masă a demonstranţilor. Contează, nu-i aşa, ce face mare masă a oamenilor, nu un individ oarecare sau altul… Că unii au fost ceva mai tulburenţi, asta n-a fost o tragedie… Apoi, eu am fost şi în Piaţa Republicii, în 21, cînd răsturnaseră maşina Miliţiei: am văzut-o arzînd, adică fumegînd… Este drept, asta nu mai era o chestie paşnică, dar nici un capăt de lume nu era… Desigur, eu nu dispun de nici o dată statistică despre oamenii care au fost în Piaţă, cine au fost aceia… dar este cert că acolo au fost oameni paşnici, civilizaţi, mulţi dintre ei privind din curiozitate, din ineditul situaţiei, la ceea ce se întîmplă… Nu în fiecare zi arde o maşină, în împrejurările ştiute… Desigur, au fost şi spirite mai încinse, dar oamenii trebuie caracterizaţi şi apreciaţi global.


Mi s-a dat „mutare în plic”



– Să trecem în alt registru. Ne puteţi spune dacă vi s-a impus să veniţi prim-secretar la Sibiu sau a fost o opţiune a dv. Dacă a fost, puteţi să ne-o motivaţi?

– Am să vă răspund printr-o întrebare: dacă v-ar lua, acum, din Sibiu şi v-ar propune să mergeţi în altă localitate, aţi accepta?

– Dacă n-am încotro, desigur c-aş accepta… Înţelegeţi ce vreau să spun… Dar, eu vă întreb de ce la Sibiu şi nu la Constanţa sau în oricare alt oraş?

– De ce nu m-aţi întrebat dacă am vrut să plec sau nu din Bucureşti? Adevărul este că, în cazul meu, s-a procedat ca la şah: mi s-a dat „mutarea” în plic… Eu nu cunoşteam, practic, Sibiul. Fusesem prima dată în acest oraş în 1978. A fost o plenară a UTC-ului, cînd s-a schimbat primul secretar… Apoi, am mai trecut de două ori prin Sibiu, cu maşina, în drum spre Timişoara. Deci, numirea mea la Sibiu a fost urmare acelei neaşteptate „mutări în plic”.

–Înţeleg că dv. nu aţi avut nimic împotrivă…

– Nu, pentru că dacă-ţi dă „mutarea în plic” nu mai poţi să obiectezi…

–Vă consideraţi sau nu o victimă a prezumtivei intenţii a tatălui dv. de a vă fi oferit, la un moment dat, conducerea partidului şi a ţării

– Indiferent de intenţia lui, pentru aceasta trebuia să existe şi intenţia mea, care nu exista, aşa cum v-am mai spus-o!


Am aflat că au fost împuşcaţi de la Radio



– Şi acum o întrebare ceva mai delicată: cînd aţi aflat despre arestarea, judecarea, condamnarea şi executarea părinţilor dv.?

– Am aflat că au fost împuşcaţi chiar în ziua de 25 decembrie. Cum s-au derulat faptele, nu ştiu exact nici astăzi... Fiind, atunci, la spital, într-un salon învecinat cineva asculta radioul, şi-am auzit şi eu...

– Pînă la proces, aţi avut acces la mass-media?

– Nu. Sînt nişte reguli, după cîte am înţeles, pînă la proces, aşa încît „legătura cu exteriorul” mi-a fost obturată...

– În ce măsură aţi cunoscut, pînă la proces, evoluţia evenimentelor din ţară?

– Doar din ce spuneau unii sau alţii, dar asta n-am putut s-o iau de bază, c-au fost arabi, sau albi, sau ţărănişti... fiecare-şi dădea cu presupusul, potrivit celor cunoscute de ei...

– Cum s-au purtat cu dv.?

– Ca şi cu orice... deţinut. Deci, aveai nevoie să-ţi aprinzi o ţigară, apăsai pe un buton, îţi deschideau, din două în două ore, şi-ţi dădeau un foc...

– Numai o ţigară la două ore aveaţi voie să fumaţi?

– Nu, nu te întreba cîteva fumezi, dar îţi dădea doar un foc; puteai să-ţi aprinzi, însă, ţigară de la ţigară, dacă vroiai şi aveai...

– Dar aici, la Aiud, unde ne aflăm acum, cum o duceţi?

– Păi, aici, e puşcărie... Este alt regim. Arestu-i arest, puşcăria-i puşcărie. Nu-i mai rău şi nici mai bine ca la arest, multe fiind asemănătoare; practic, este acelaşi regim, chestie doar de nuanţă... De exemplu, în ce priveşte fumatul, aici îţi dă voie să ai brichetă...

– Cu cine aţi stat în arest?

– Am stat cu un văr de-al meu, arestat pentru un fel de incitare la delapidare, cu Emil Bărbulescu de la Olt.

– Cu Valentin şi Zoe aţi mai vorbit?

– Fratele meu a stat la Domneşti, dar nu cu mine, pînă am plecat eu, apoi, nu am mai avut nici un fel de contact, iar pe sora mea n-am mai văzut-o şi n-am mai vorbit cu ea din 14 sau 15 decembrie... La Domneşti, mai vorbeam cu Valentin, pentru că acolo nu erau uşi, la camere, ca aici, ci gratii din fier... Era o chestie ciudată; cei de acolo, Armata, ne-au spus că nu aveau nici un document legal, în scris în legătură cu noi, adică nu ştiau ce căutăm noi acolo... Pentru că Procuratura ne reţinuse, dar lor nu le-a dat nimica... Aveau un ordin, dat de nu ştiu cine, care se rezuma doar la a ne ţine acolo...


Mi-au luat şi ceasul



– Revenind la drumul dv. spre Bucureşti... Deci, aţi plecat cu maşina, aţi ajuns la Băneasa. În cazul cînd nu aţi fi fost arestat sau reţinut, unde aveaţi de gînd să mergeţi?

– Acasă. Păi, unde să mă duc?! Socoteala era foarte simplă: deci, eu n-am avut nici un fel de informaţii... Dacă aveam vreo informaţie, dădeam un telefon celor de la Armată şi le spuneam: „Dom’le, sînt în cutare loc, veniţi de mă luaţi?!” Era normal şi cel mai simplu... Mă duceam acasă şi dădeam telefon tot la ei, să văd care-i situaţia... Şi cu asta, basta! Unde să mă duc şi de ce?

– Cum s-au purtat cu dv. la Băneasa, cînd şi-au dat seama „de captură”?...

– Armata – bine, dar ceilalţi, îmbrăcaţi în gărzi patriotice, nu cred că erau, după cum s-au comportat faţă de mine, de la respectivele gărzi patriotice... Mă rog, revoluţionarii sînt revoluţionari, dar acolo era o masă eterogenă, ca s-o numesc aşa...

– Unde şi cum aţi fost rănit, adică înjunghiat cu cuţitul?

– La Băneasa, acolo...

– În autobuz, sau?...

– Nu în autobuz.

– Spuneţi-ne cum au decurs lucrurile de la Băneasa pînă la Televiziune.

– De la Băneasa pînă la Televiziune să-i întrebaţi pe ei. Eu vă spun de la Băneasa pînă la autobuz, că-i mai simplu, că-n haosul acela... La Băneasa am coborît din maşină, liniştit, frumos. Venea un ofiţer de aviaţie – locotenent, locotenent major, cam aşa ceva. M-am dus la el, omul m-a recunoscut, ne-am suit într-o maşină „Dacia” de-a Armatei, eu, la mijloc, unul, în stînga, altul, în dreapta, doi în faţă, mă rog... Şi, hai să plecăm. Deja lumea devenise destul de agitată, unele spirite mai încinse s-au pus cu bîtele pe maşina Armatei, i-au scos pe ăia afară, mie mi-au luat ceasul, eh! – lucruri nesemnificative... Bine, dacă e să mă distrez vreodată ar trebui să dau în judecată Armata şi Gărzile patriotice – căci, după Rechizitoriul Procuraturii Militare, ei m-au luat – deci, tîlhărie şi tentativă de crimă. Nu de sechestrare de persoană, c-a fost o reţinere de persoană, dat fiind momentul revoluţionar. Dar, vis-à-vis de... te-apuci să furi şi să baţi şi-apoi să dai cu cuţitul, nu mai este chestie de revoluţie... Dar, să revenim: distanţa dintre maşină şi autobuz era cam de 10 m. Înconjurat de mulţime, au reuşit să mă ducă pînă la autobuz, încercînd să mă urce în el, dar cu spatele... În acele momente, un ins mai înfocat a venit şi mi-a dat mişeleşte, prin spatele meu, cu cuţitul şi-a fugit. Asta a fost. După cîte mi-a spus doctorul care m-a operat, a fost o tăietură destul de adîncă, de vreme ce a secţionat intestinul subţire... Pe urmă, după baraje şi baraje, am ajuns la Televiziune: e drept că a durat ceva cam mult, dar fără alte peripeţii... La Televiziune m-au preluat cei de la Armată, care erau acolo. Curgea mult sînge, dar s-au gîndit totuşi să-mi facă un antitetanos. Apoi, am fost chiar într-un birou, unde am înţeles că era o şedinţă a Consiliului F.S.N., care tocmai redacta platforma...


I-am recunoscut pe marea majoritate. Era şi Iliescu...



– Aţi recunoscut pe careva dintre ei?

I-am recunoscut pe marea majoritate. Era şi Iliescu... A zis să mă preia Armata... Unii au vrut să discutăm... Ei au spus că nu au timp acuma, pentru că trebuie să elaboreze platforma, ori programul F.S.N. După aceea am ieşit din birou, a venit Caramitru, că-l auzisem pe-acolo strigînd cîte ceva la televizor. A început discuţia: unii că să mă prezint la TV, alţii că nu, că-i periculos, mă rog... Pînă la urmă s-a ajuns la o soluţie de compromis: să mă arate, dar eu să nu scot nici un cuvînt... Am consimţit, dar cînd a zis ăla că am luat copii ostateci, n-am rezistat şi-am zis: „dom’le n-am luat nici un ostatec!” După aceea, a intervenit imediat un căpitan de rangul întîi de marină Dumitrescu, parcă aşa ceva...

– ... da, dar care acuma este contraamiral...

– ... aşa, perfect, care a spus că am fost predat Armatei. Şi-apoi am plecat. Dar Vîţă, de care mi-aţi spus, unde era şi cum era îmbrăcat militar? Civil? Că, poate, îmi aduc aminte. Cum a ajuns acolo de la U.M. 01512? Cum a părăsit Garnizoana? că doar era în consemn...

– Deci, după apariţia la Televiziune.

– După aceea, am fost dus într-un studiou – nu mai ştiu în care, 4 ori 6, asta nu mai contează –, unde am continuat să pierd sînge, dar, totuşi, aici am fost ţinut pînă la 7 dimineaţa, pe 23. În studiou eram păzit de unul de la gărzi patriotice şi un căpitan de la Boteni, care a mai făcut unele „nefăcute”, pentru că am citit, mai apoi, în ziar. Avea o comportare cam ciudată şi spunea, din două în două minute, cînd auzea focuri de armă pe coridoare, că mă împuşcă, aşa că, la un moment dat, cînd se auzeau focuri i-am spus: „Împuşcă-mă, dom’le, şi hai să terminăm odată distracţia...!”




N-am certificat medical



– Bun. Şi de-acolo, v-a dus la Spitalul Militar...

– Direct în sala de operaţie. Era pe la 7.30.

– Citeam undeva că şansa dv. a fost că n-aţi mîncat nu ştiu cîte ore...

– Nu! Şansa mea a fost că n-am mîncat de miercuri seara, că, altfel, din cîte spuneau doctorii, în 7 ore dai în septicimie şi... Seara, joi, cînd am ajuns acasă (în Sibiu n.r.) am băut o supă şi am încercat să dorm, dar...

– După Spitalul Militar, ce s-a întîmplat?

– După ce-am fost operat – se punea problema să mai stau, să mi se redeschidă operaţia, că aveam temperatură mare, dar n-am mai făcut-o. M-au luat „băieţii” şi m-au dus la Domneşti, la o unitate militară, pe lina de centură a Bucureştiului; nu ştiu nici în ziua de astăzi cam ce era acolo... Acolo am stat din 28 decembrie, pînă la 10 aprilie, fiind transferat, apoi, pînă la proces, la arestul I.G.M.-ului, la Rahova. Nu la închisoare, ci la arest...

– La proces, s-au făcut referiri la starea sănătăţii dv. Am înţeles că urmează să fiţi internat la Alba Iulia... Care este situaţia sănătăţii dv., cum vă simţiţi, pentru că, după cum ne-am dat seama – şi nu numai noi, desigur – aţi slăbit binişor...

– De slăbit, am slăbit bine... Nu ştiu exact... În orice caz, în jurul a 10-15 kg, cam pe aicea, dacă e să mă iau după haine... Oglindă n-am avut, ca să mă privesc.

– Se vorbeşte de-o hepatită agresivă, de prin 1986.

– Da, aşa este, dar am făcut, prin ’81-’82, o hepatită atipică şi, probabil, de-acolo a continuat să se agraveze...

– Şi zvonul cu ciroza?...

– Păi, e simplu: hepatita agresivă duce la ciroză, asta-i o formă evoluată, agravantă a hepatitei agresive...

– Faceţi, acum, vreun tratament medical?

– La această oră nu fac nici un tratament medical, de nici un fel...

– L-aţi solicitat?

– Păi, n-am cu ce să-l fac... Prima – că n-am certificat medical, al doilea – că nu-s medicamente...

– Cum aşa? Am aflat că aici a fost, încă din ianuarie-februarie chiar Crucea Roşie Internaţională...

– O fi fost, dar eu nu eram atunci aici: acum sîntem în iunie, iar eu sînt aici.

– Dar aţi solicitat de-aici vreaun medicament şi nu vi s-a dat?

– Păi, dacă oamenii n-au aici medicamente, la ce să le mai cer şi cui?

– Comandantului de-aici…

– Dar, dacă oamenii n-au…

– N-au, dar pot s-aducă…

– Nu pot s-aducă. Eu ştiu bine că nu pot s-aducă, că există nişte reguli, nişte reguli financiare, care nu s-au schimbat… Bani nu au, prin virament nu pot procura: există un sistem mai complicat… În orice caz, am înţeles că nu pot face rost de nici un medicament.

Relaţiile mele cu părinţii erau, din punct de vedere politic, extrem de încordate



– Sunteţi pesimist?

– Nu pesimist… Realist! Mai întîi trebuie să văd ce am exact, pentru că, în primul rînd, am nevoie de medicamente de întreţinere, care sunt şi se folosesc în totă lumea, deci şi la noi. Esenţiale, vitamine… cunosc toată gama. Dar astea nu le fac, pentru că celula hepatică, practic nu se prea reface… Iar, problema cea mai complicată este că, pînă spre finele anului 1989 electroforeza n-o aveam în limitele normale: cînd se dă „gama” peste cap deja lucrurile se complică. De aici s-a ajuns la concluzia de hepatită agresivă, dar şi din ceea ce mi-a spus medicul care m-a operat (am totuşi o tăietură de vreo 20 cm, nu-i o zgîrietură), şi care mi-a spus, deci: „Vezi că ai o hepatită cronică agresivă: eu ţi-a văzut ficatul, sunt singurul care ţi-am văzut ficatul…” Asta este toată povestea. Cum va evolua, cum nu va evolua, mă rog asta urmează să vedem…

– Să revenim la Sibiu. Spuneţi-ne, v-aţi simţit bine la Sibiu?

– La Sibiu, m-am simţit foarte bine. Dar vreau să revin la o problemă pe care doresc s-o lămuresc. Vedeţi, dv. mi-aţi pus întrebările şi eu am răspuns de o asemenea manieră încît o să zică lumea că eu am făcut numai bine, sau că eu am impresia că am făcut numai bine. Sînt convins că se puteau face lucruri mult mai bune, şi Sibiul merita să se afle la un nivel mult mai mare de dezvoltare. Şi-apoi, eu am stat şi puţin: mă rog, ce poţi face în doar doi ani şi ceva?...

– Aţi avut de gînd să plecaţi din Sibiu sau să mai rămîneţi, dacă ar fi depins de dv.?

– Ajungem tot la „mutarea din plic”. Este o problemă foarte complicată. În orice caz, lucrurile se deterioraseră în aşa măsură în toată ţara, încît nu se mai putea face nimic, iar eu nu ştiu dacă mai puteam face ceva special pentru Sibiu... Aicea era, de fapt, toată problema! Aş fi rămas în Sibiu, dar acum trebui să rămîn, deocamdată, la Alba, lîngă Sibiu... Dar, acum, nu mai depinde de mine...

– Ne puteţi spune care erau, în fapt, relaţiile dv. cu părinţii?

– Ca să răspund concret: relaţiile mele cu părinţii erau, din punct de vedere politic, destul de încordate. De fapt, dacă tot am ajuns prim-secretar la Sibiu – dar asta, mă rog, este o altă poveste, pe care am mai explicat-o – nu vreau să apar nici mai bun, nici mai rău decît am fost... Lucrurile nu prea erau în regulă cu părinţii mei. Pe dv. vă surprinde, poate, faptul că, răspunzîndu-vă la întrebarea cu privire la modul cum am reacţionat la aflarea dispariţiei lor, nu m-am arătat prea impresionat. Să ştiţi că nu sînt un om foarte impresionabil. De-aici, se poate deduce şi cam ce fel de relaţii aveam eu cu ei... Practic, eu cu ai mei nu prea discutam, şi asta de mai multă vreme. Cît am fost la Sibiu, vorbeam ceva mai des cu maică-mea. Ea mă suna să mă întrebe banalităţi, ca: „ce-ai mai mîncat?” şi-i răspundeam, ca să nu-i dea „alţii” informaţiile, că era şi asta o tactică ce făcea parte dintr-o strategie... Iar cu taică-meu am vorbit doar de vreo 3 ori: de două ori pe problema rentabilizării agriculturii şi, odată, după ce-a explodat o sondă la Brădeni...


Degeaba îi spunea lui tata, că nu mă asculta



– V-am întrebat despre aceste relaţii, pentru că multă lume se întreba, pe vremea cînd eraţi prim-secretar la Sibiu, de ce Nicu nu-i spune lui taică-său realitatea existentă în judeţ, pentru că o cunoaşte?

– Da, aşa-i. Cu ani în urmă, a venit la mine cineva şi mi-a spus că nu se dau raţiile de porumb pentru contractele făcute. Şi-l sun pe taică-meu: aşa, aşa, aşa... şi de ce nu se dă porumbul?. Mă sună, mai apoi, că a verificat şi că nu-i adevărat, pentru că cei de la Agricultură au dat cu 10.000 tone mai mult... Cum or fi dat nu ştiu, că la noi, sigur, n-a ajuns... Problema se pune în felul următor: discuţii particulare poţi să tot ai. Eu am avut şi i-am tot spus „dom’le, asta nu-i bine, nici asta nu-i bine, nici asta nu-i bine, nici asta nu-i bine...” Ai discuţii pînă la un punct. În momentul cînd îţi dai seama ca tot vorbeşti şi nu te ascultă, că nu te mai recepţionează, ajungi la concluzia că degeaba vorbeşti cu el... Am ajuns la concluzia: decît să stau să mă enervez eu degeaba, mai bine pun mîna şi fac ce pot. Dacă eu i-am repetat, de-atîtea ori, acelaşi lucru: „aia nu-i, aia nu-i, aia nu-i”, iar el: „ba este”, unde am ajuns? La da şi nu. Adică, eu: „nu-i”, iar el: „ba este!”. Unul zice da, unul zice nu. Deci, n-am ajuns la un „modus vivendi”... Asta a fost o problemă. A doua: am spus-o şi la proces – eu eram foarte sensibil la problemele oamenilor. Din 1979, mi-am dat seama de nivelul scăzut de viaţă al oamenilor. Mai apoi, grija faţă de om se deteriorase progresiv, ajungînd, se ştie, sub orice critică. Să iau numai chiriile: acum ar trebui scăzute pentru că ele sînt enorm de mari, cred că simţiţi asta pe pielea dv...

(Mamă şi fiu, într-o vacanţă în Deltă şi în Moldova, în vara anului 1976)
Nu, mama n-a avut niciodată ultimul cuvînt



– Să revenim la întrebarea în legătură cu relaţiile avute cu Secretarul general al Partidului. Multă lume susţinea – şi cred eu că este bine să încercăm să lămurim această problemă – că, de fapt, „ultimul cuvînt” îl avea mama dv., în hotărîrile la nivel central...

– Nu..., nu..., nu! Ştiu la ce vă referiţi... Bine, asta mă umplea şi pe mine de nervi, că se băga în discuţii... Adică, în momentul în care se discuta, începea să-şi dea şi ea cu părerea... Dar, să aibă „ultimul cuvînt”, asta, nu..., nu... nu! A, că avea o oarecare influenţă, asta-i altceva...

– Deci, totuşi, „ultimul cuvînt” era al ex-secretarului general...

– Dar trebuie spus că pînă ajungeau materialele la taică-meu, mai treceau şi pe la ea, că le mai „cenzura”; că cenzura legală era... „desfiinţată”, asta era, iarăşi, o altă poveste.. Dar de-aici, pînă a da ea decizii – sau depinde, asta-i ce ştiu eu; nu ştiu cum au evoluat lucrurile în ultimii doi ani de zile, cît am fost eu la Sibiu, pentru că nu mai eram chemat cînd se luau decizii – e o cale.. Că a existat o influenţă din partea ei în luarea deciziilor, este lucru cert. Eu, despre maică-mea, consideram întotdeauna că trebuia să stea acasă, nu să se preocupe de politică, dar, mă rog, asta-i părerea mea...

– Cu privire la a doua acuzaţie ce vi se aduce, respectiv, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, la proces nu s-a lămurit situaţia armelor pe care le-aţi deţinut. Dacă generalul Neagoe a afirmat că armele sînt ale Direcţiei a V-a şi că sînt înscrise pe un permis comun aflat în posesia lor, acest lucru nu se poate dovedi, permisul nu poate fi găsit?

– Păi, este foarte simplu: în primul rînd, toate armele sînt ale Direcţiei a V-a. Deci, pe ce aveam eu personal aveam permis, restul de arme sînt toate în evidenţa lor. Or, Direcţia a V-a, indiferent că-i de Securitate au de Gardă, este direcţie a Ministerului de Interne. Ei le întreţineau, ei le aduceau, ei le asigurau muniţia – am auzit că au dat şi un film la TV pe această problemă, pe care eu nu l-am văzut. Eu nu cunoşteam în amănunt legea aceea... Eu am întrebat: „Situaţia acestor arme este legală?” „Da” – mi s-a răspuns. Ei le aduceau, iar eu le foloseam. După ce se termina vînătoarea, tot ei le luau şi le duceau, pentru că eu nu mă apucam să le curăţ armele... Practic, am fost doar la 3 partide de vînătoare. Şi fără „scandal”, pentru că era după ce se întîmplase accidentul acele de la vînătoare de la Dolj... De fapt eu nici măcar nu mă dau în vînt după vînătoare! Dar, mă rog, problema armelor este băgată în Rechizitoriu aşa, ca „supliment”..., de-aia nici nu i-am acordat prea mare importanţă... Ce mai contează? Fiindcă se poate demonstra oricînd care-i situaţia de fapt: se poate cere o adresă la fostul Departament al Securităţii Statului dacă armele sînt sau nu în evidenţă... În Rechizitoriu se spune că armele s-au găsit la mine, cînd, de fapt, – după cum mi-au spus cei care au văzut caseta la TV, militarii îşi „rupeau” mîinile ca să le monteze – dulapul cu arme era în incinta unei unităţi a Ministerului de Interne. În dimineaţa de 22 decembrie, le-am spus: „Luaţi tot ce este armament din casă şi duceţi, pentru că nu se ştie ce se întîmplă...” Am înţeles că le-au pus pe toate într-un fişet şi le-au dus la unitate...

– Doresc să revenim la o problemă cu necunoscute... Deci, credeţi că evenimentele din decembrie au fost o revoluţie populară sau o lovitură de Stat?

– Vă pot da un răspuns foarte simplu: asta o va stabili Istoria! Asta, aşa, dacă ar fi să mă eschivez. Dar, o să vă dau un răspuns la fel de simplu: a fost o lovitură de stat, pe fondul unei revoluţii sau el unei revolte populare.


Pe Ion Iliescu îl ştiu de cînd eram prim-secretar la U.T.C.



– Am înţeles. Spuneţi-ne, l-aţi cunoscut pe Iliescu înainte?

– Cum să nu? Îl ştiu de cînd era prim-secretar la U.T.C., după aceea a fost la Iaşi… toată lumea ştie…

– S-ar putea presupune că Iliescu a fost în fruntea acestei lovituri de stat, dacă se admite că a fost, într-adevăr, o lovitură de stat?

– V-am spus: este foarte greu de stabilit dacă a fost o lovitură de stat sau ce-a fost de fapt această mişcare de masă. Întrebarea este: a fost, deci, o acţiune organizată a maselor, şi-apoi, pe fondul acesteia, a apărut un grup de oameni care a avut interes să schimbe puterea, sau invers? Părerea mea este că adevărul trebuie să fie la mijloc…

– Totuşi, să-mi permiteţi să vă repun întrebarea: Îl credeţi capabil pe Iliescu să se fi pus în fruntea unei lovituri de stat?

– Din cîte îl cunosc eu?! Să ştiţi că-mi este foarte greu să dau un răspuns. Sincer. Adică, trebuie să ai o serie întreagă de elemente relevatoare ca să poţi să spui: Da sau Nu. Sau pînă unde Da şi pînă unde Nu. Este, repet, foarte greu de stabilit. Întîi, trebuie să accepţi ideea loviturii de stat şi după aceea să cauţi, să găseşti şi să te pronunţi asupra celui pe care-l consideri c-a fost liderul ei.


Eu nu ştiu ce vor actualii lideri



– Îl credeţi capabil pe Iliescu să schimbe, profund şi în bine, actuala realitate românească?

– Diplomatic, ştiţi cum ar trebui să vă răspund: „Am convingerea că poporul va schimba în bine”. Întrebarea-i foarte complexă. În primul rînd, eu nu ştiu ce vor. Asta, pentru că eu sînt un om care nu ştiu absolut nimic cam ce se întîmplă la ora actuală în exteriorul închisorii… Afară doar de ce scriu ziarele, dar care scriu, unele într-un fel, altele în alt fel, încît nu te poţi lămuri şi, deci, nu poţi trage o concluzie relevantă. Deci, ca să tragi concluzii şi să te pronunţi trebuie să ai toate elementele de bază.

– Apropo, ce părere aveţi de noua presă din ţară?

– S-a obţinut un lucru foarte mare. Desigur, fiecare este liber să-şi spună părerea, dar trebuie să fie obiectiv – că asta-i toată problema – şi să verifice, înainte de-a tipări, orice informaţie. Fiindcă, eu aş stipula în Legea presei obligaţia ca ziarele care scriu neadevăruri, calomniază, utilizează atacuri la persoană, dezinformează ş.a. să răspundă penal pentru producerea de daune morale, aşa cum se procedează în toate ţările democratice din lume, în care presa este liberă, independentă. Cei prejudiciaţi, vă asigur, s-ar umple de bani…

– Aşa ar trebui să fie şi la noi, dar, deocamdată, ziariştii nu sunt nici protejaţi, nici pasibili de-a fi acuzaţi, pentru că noua lege a presei întîrzie să apară. Dar să revenim la întrebarea dacă Iliescu poate sau nu să schimbe în bine situaţia ţării.

– Da. Convingerea mea este că primul lucru care trebuie făcut este asigurarea stabilităţii economice. Or, stabilitatea economică trebuie să aibă la bază stabilitatea politică. Vedeţi, sunt anumite decizii sau anumite luări de poziţii, ca să spun aşa, care s-au materializat sau nu într-un act şi care au avut la bază ceea ce a vrut un grup. Au ieşit în stradă o mie – două, au strigat că „vrem cutare lucru”… Imediat guvernul a acţionat. După aceea, au venit alţii şi-au spus „nu suntem de acord” şi guvernul a dat înapoi… Or astea nu-s lucruri care să ducă la stabilitate. Într-o politică trebuie să fii, totuşi, consecvent: am platforma mea, am ideile mele – merg pe ele. Sunt bune, nu sunt bune? De acord, pot să le schimb, că nu-s de piatră; discutăm pe ele: poate-i bine aşa, sau aşa nu-i bine. Hai să vedem împreună care e cel mai bine. Dar împreună, căci, altfel, iar se ajunge la un sistem totalitar, la omul care deţine, el singur, adevărul absolut, şi iar ajungem de unde am plecat. Şi-atunci, se pune întrebarea: de ce am avut nevoie de revoluţie. Deci, una e sistemul democratic de adoptare, de luare a deciziilor şi de selectare a tuturor informaţiilor de care ai nevoie în luarea deciziilor corespunzătoare şi alta-i să iei decizii după după ce spune şi ce vrea strada. Un compromis, întotdeauna aduce după sine, ciclic un alt compromis…. Păi, să ajungi să te conducă strada?! Aşa încît asupra şanselor lui Iliescu nu mă pot pronunţa, încă…


L-am cunoscut pe Petre Roman prin anii ’70



– Dar asupra lui Roman? L-aţi cunoscut?

– Da, l-am cunoscut prin anii ’70, dar relativ, nu prea bine, aşa că…

– Despre alegeri, ce ne puteţi spune? Credeţi că au fost sau nu libere?

– Dacă fiecare şi-a exprimat voinţa, opţiunea electorală, înseamnă că au fost libere. Dacă nu, nu…

Vă mulţumim pentru interviul acordat.

(Nicu Ceauşescu discutând cu avocata lui, Paula Iacob)

Maior de Justiţie Doru Viorel Ursu: „Inculpatul Ceauşescu luptă extraordinar în acest proces”

„Nicu Ceauşescu v-a pus vreo problemă deosebită?

S-au făcut foarte multe referiri asupra conduitei lui, asupra modului de a se adresa, a raporturilor cu instanţa, cu sala ş.a. Din punctul nostru de vedere, cred că procesul s-a derulat în condiţii foarte bune, în raport cu modul în care inculpatul s-a prezentat în instanţă.

Cu privire la comportamentul lui Nicu Ceauşescu, vă rog, totuşi, d-le judecător, să faceţi unele aprecieri, mai ales că unele voci susţin că este cabotin, că şi-a forţat publicitatea, că-i chiar arogant... Împărtăşiţi asemenea «epitete»?

Nu le împărtăşesc, şi-am să vă spun de ce. Am impresia că el a fost exact cel care este în general. Un lucru este cert: inculpatul Ceauşescu Nicu luptă extraordinar în acest proces pentru a-şi pregăti şi prezenta apărarea! Este permanent atent la tot ce se întîmplă. Se vede clar cu cîtă, aş spune, disperare, îşi urmăreşte cauza. Aceasta este esenţa atitudinii lui în instanţă. Faptul că se vede cît este de preocupat, în întreaga lui atitudine, de soarta sa, a procesului, este demonstrat de modul în care urmăreşte, gîndeşte şi răspunde întrebărilor, problemelor care se dezbat.

Cînd un inculpat, în sinea sa, se consideră vinovat cu adevărat, apare, în cele mai multe dintre cauze, acea copleşitoare stare de resemnare. Aţi observat o asemenea stare la Nicu Ceauşescu?

La el, în nici un caz nu se pune problema unui om care este resemnat. Este foarte clară şi foarte activă apărarea care şi-o face. N-avem, nicidecum, în faţa noastră un resemnat”.
(Din interviul acordat ziarului „Tribuna” din 6 iunie 1990 de Doru Viorel Ursu, preşedintele Completului de Judecată).

(Nicu, Elena şi Nicolae Ceauşescu, la inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, în mai 1984)
Ion Cristoiu: „Cînd venea el, toată lumea lua poziţie de drepţi”

„Era greu de ajuns în preajma lui Nicu?

Eu n-am fost în anturajul lui din mai multe motive... În primul rînd prieten, dacă e să spunem prin absurd, n-aş fi putut să-i fiu. Nicu Ceauşescu era – bănuiesc că şi acum este – un gen de om net diferit de mine. Avea altă lume: chefuri, femei. Apoi, ceea ce puţină lume ştia – şi cu atît mai tare m-a şocat prăbuşirea lui de după decembrie 1989 – în jurul lui era o atmosferă înfricoşătoare. A ajunge la Nicu Ceauşescu în audienţă era un lucru care putea să-ţi schimbe destinul. Cînd venea el, toată lumea lua poziţia de drepţi. Se anunţa ca buzduganul împărătesc şi apoi apărea ca o vijelie Nicu. Am avut la el, da, două audienţe, obţinute foarte greu. Prima, în legătură cu casa. Eu am fost totdeauna păgubos la lucrurile astea materiale. Cînd eram redactor-şef adjunct la «Viaţa studenţească», am stat într-o garsonieră în ultimul bloc din Pantelimon, deşi eram căsătorit. După asta, m-am mutat, cu chiu cu vai, în celălalt colţ al oraşului, la ultimul bloc de pe şoseaua Alexandriei. Eram deja redactor-şef adjunct la «Scînteia tineretului». Stăteam acolo într-un apartament cu trei camere. Nu aveam maşină şi era o distanţă enormă pînă la redacţie. Problema asta, a casei, mi-am pus-o şi sub presiunea fostei soţii care, ca toate soţiile, întreba de ce nu fac nimic. Stăteam şi atunci la redacţie de dimineaţă pînă seara. Cunoşteam mai bine pe secretarul cu propaganda de la municipiu, Nicolae Croitoru. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la el în audienţă, spunîndu-i că poate reuşeşte să mă ajute să obţin şi eu o casă mai aproape de redacţie. A făcut mare haz, dînd de înţeles că şi el era un amărît de adjunct. Dar a zis că cel mai bine e să mă adresez lui Nicu Ceauşescu. A pus mîna pe telefon şi l-a sunat. Ăsta, la rîndul lui, a făcut haz, şi mi-a fixat o audienţă. Ca să fiu sincer, mie mi-a plăcut personajul foarte mult la acea primă audienţă. Avusesem de-a face cu foarte mulţi şefi pe linie de partid şi de stat. Toţi aceştia îmi dădeau o impresie de grandomanie, de oameni care sunt undeva în sfere înalte. Nicu Ceauşescu nu lăsa această impresie. Probabil tocmai din faptul că era foarte puternic, era foarte familiar. La un moment dat găsise o casă liberă şi în faţa mea s-a apucat să caute prin «Ghidul Bucureştiului» strada aia.

Era mai deschis la minte decît tatăl său

În ce an era?

Cred că era prin 1983-1984, cînd făcusem «Suplimentul». A doua oară am stat de vorbă cu el cînd am plecat de la «Scînteia tineretului». Fusesem trecut la Secţia agrară. Şi atunci nişte prieteni de la Consiliul Culturii mi-au propus să mă mut la revista «Teatru», ca redactor-şef. «Totuşi iubirea» a scris nu demult că Nicu Ceauşescu ar fi intervenit pentru mine. Nu, pur şi simplu a fost o chestie balcanică: cunoşteam pe cineva care voia să-l schimbe pe redactorul-şef de la revista «Teatru», Tudor Mănescu, cu care nu se înţelegea. M-a găsit atunci pe mine – veneam totuşi de la un cotidian. Şi atunci, la audienţă, Nicu mi-a spus să mai rămîn, că între timp se schimbase ceva la partid: plecase Dumitru Popescu. M-a impresionat mult acea delicateţe.

În ultimii ani avea o imagine de om diabolic.

N-am reuşit să surprind o asemenea imagine a lui Nicu Ceauşescu. Şi ştiam multe lucruri de la cei care lucrau în aparat, în mediile gazetăreşti şi de tineret. Tot felul de giumbuşlucării ale lui în raport cu cei din jurul lui taică-său. Se spunea că, venind odată Ceauşescu cu elicopterul, aterizînd pentru prima dată în Piaţa Palatului, Nicu Ceauşescu a lăsat baltă toate hîrtiile şi a dat fuga să-l vadă. Toate îndrăznelile lui faţă de taică-său era răsfăţuri de fiu mai mic. Nu, nu părea diabolic. Era totuşi mai deschis la minte decît taică-său.

Încerca să-şi facă oamenii lui pe care mai tîrziu să se sprijine?

Nu cred. Nu-i avea. Era un personaj nefericit pe vremea aceea. Familia Ceauşescu, mai ales Elena Ceauşescu, avea boala de a-şi controla la sînge copiii, de a le intra în viaţa personală. El fusese îndrăgostit de una dintre fetele lui Paul Niculescu-Mizil. Elena Ceauşescu n-a fost de acord ca ei să se căsătorească. Mi se pare că ea a rămas însărcinată şi a avut şi un copil. Am înţeles că Securitatea a tras sforile ca Donca Mizil, care era un personaj interesant, să se combine cu Iuri Fazekaş, băiatul lui Fazekaş. Şi Nicu Ceauşescu a suferit foarte mult. O iubea pe fata asta. Întîmplarea a făcut ca eu să fiu primul jurnalist din România care a publicat un serial cu Nicu Ceauşescu. Chiar după Revoluţie, i se luase un interviu într-un ziar din Sibiu. L-am preluat în «Zig-Zag» şi a fost un mare tărăboi”.

(Din volumul: Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan, publicat de Constantin Iftime la Editura Contraria, în 1993)

Colonel Florea Vâţă: „L-am înfăşurat pe Nicu Ceauşescu în nişte cearşafuri”

„În 22 decembrie 1989, Florea Vâţă era maior într-o unitate militară de transporturi. În prezent, e colonel MI. Domnia sa e militarul care s-a ocupat de Nicu Ceauşescu pe ­parcursul acestuia la Televiziunea Română. Publicăm în cele ce urmează mărturia sa despre acel moment pe cît de tulbure, pe atît de dramatic.

În jurul orei 14.00, în ziua de 22 decembrie 1989, împreună cu locotenentul Nae Octavian, am plecat dintr-o unitate de transporturi de la Canalul Bucureşti-Dunărea spre Televiziunea Română la chemarea făcută pe postul de televiziune de către generalul locotenent Mihai Chiţac, în subordinea căruia am lucrat cu ani în urmă. Momentul ajungerii noastre în faţa Televiziunii a coincis cu sosirea unui autobuz de tip ITB, cineva anunţînd că urmează a fi predat demonstranţilor Nicu Ceauşescu. Momentul acesta ne-a determinat să nu lăsăm oamenii, care erau furioşi, să-l maltrateze.

L-am încadrat, ferindu-l pe cît am putut de loviturile care cădeau din toate părţile asupra noastră. Cîţiva şoferi de la ITB şi cîţiva tineri l-am introdus într-o cameră de toaletă de la parterul Televiziunii, blocînd uşa. Am constatat că lovitura de şiş, de aproximativ 2 cm, era destul de periculoasă pentru viaţa susnumitului. Am considerat că legile nescrise ale omeniei româneşti şi legile scrise ale acestei ţări impuneau să-i dăm primul ajutor, lucru pe care l-am făcut prin spălarea ranei şi chemarea unui cadru medical din Policlinica Televiziunii, împreună cu care l-am pansat. I s-au făcut două injecţii, probabil un antitetanos şi o injecţie de întărire, pentru că, după unele estimări, pierduse aproape un litru şi jumătate de sînge.

Erau presiuni pe culoare, de la anumiţi civili, ca să pătrundă pentru a-l linşa. Împreună cu colonelul de atunci Dumitrescu (alintat Cico), în prezent contraamiral în Poliţia Română, am hotărît să-l protejăm şi să asigurăm prezentarea pe post, pentru ca opinia publică să aibă convingerea că revoluţia reuşeşte.
L-am întrebat cînd s-a despărţit de colonelul Aurică Dragomir de la Sibiu şi dacă a dat ordin să se tragă. A răspuns cu amărăciune: «N-am dat nici un ordin să se tragă. Am venit cu Daniela Vlădescu, cu maşina ei, să mă predau şi uite ce mi-au făcut ăştia. M-au jefuit şi m-au tăiat».

De faţă la mărturie erau şi colonelul Dumitrescu Cico, locotenentul Nae, fostul instructor cu probleme UTC la Canalul Dunărea-Bucureşti, şi 4-5 şoferi ITB care l-au protejat şi adus de la staţia ITB Băneasa. S-au adus cătuşe de la corpul de gardă al Televiziunii. L-am protejat în studioul 6, care nu funcţiona la acea dată. L-am dat în paza fraţilor căpitan Chirănescu de la o unitate de paraşutişti de la Boteni (şi ei apărau Televiziunea) şi a mai rămas un civil, şofer la ITB (nu-i reţin numele). A cerut şi i-am adus două sucuri, deoarece era deshidratat şi se vedea că are febră mare. Am ordonat celor doi căpitani să nu deschidă studioul decît la parola «Vaporul», care era a noastră. În caz că se forţează uşa studioului şi se pătrunde, să nu-l lase pentru a fi linşat, să se descurce cum vor putea, chiar spărgînd geamurile, deoarece erau la etajul I şi să ceară ajutor de la militari. Am coborît împreună cu colonelul Dumitrescu Cico, l-am scos pe Nicu Ceauşescu pentru liniştirea opiniei publice, l-am reintrodus în studioul 6, lăsîndu-l întins pe spate sub paza aceloraşi fraţi Chirănescu. În ziua de 23 decembrie 1989, dimineaţa, starea sănătăţii lui Nicu Ceauşescu era deosebit de gravă şi nimeni nu se încumeta să-l transporte la un spital pentru a i se acorda îngrijirile de rigoare.

Am înţeles că era de datoria noastră, umanitar, să-i acordăm îngrijirile ce se impuneau şi, ulterior, să-i stabilească gradul de vinovăţie cei ce au învestitura în acest sens. Împreună cu coloneii Dumitrescu şi Colt, l-am înfăşurat pe post de «mort» în nişte cearşafuri şi l-am transportat la Spitalul Militar Central, unde l-am rugat pe colonelul dr. Viişoreanu să dispună operaţia de urgenţă a acestuia, care a durat circa 2 ore şi jumătate. Am aflat că adîncimea pătrunderii cuţitului depăşea 9 cm şi că în două locuri intestinul subţire fusese perforat. Toţi trei care l-am însoţit l-am dus în rezerva 21 la chirurgie II a Spitalului Militar Central, după care am plecat la Ministerul Apărării Naţionale, unde am întrebat ce facem în continuare cu Obiectul nr. 1, adică cu Nicu Ceauşescu. De la Garnizoana Gara de Nord au fost repartizaţi doi oameni, care s-au ocupat în continuare de detenţia lui Nicu Ceauşescu.

Întorşi la Televiziune, domnul căpitan Lupoi şi încă un căpitan pe care nu-l cunosc ne-au arestat, imputîndu-ne că am trădat Revoluţia, ascunzîndu-l pe Nicu Ceauşescu pentru a ne salva în caz că taică-său revenea la putere. După o oră şi cincizeci de minute de stat sub ameninţarea pistoalelor acestora, s-a luat legătura cu directorul adjunct al Spitalului Militar Central, col. dr. Viişoreanu, şi s-a confirmat că Obiectul nr. 1 este în siguranţă (arestat). Am fost scoşi de sub acuzaţie şi am continuat cu ceilalţi militari din Comandament activitatea”. (Din „Zig-Zag Magazin”, 28 iunie 1990)





Ultimele 24 de ore ale lui Nicu Ceauşescu

Nicu Ceauşescu, în timpul procesului, deja marcat de boală

La 22 decembrie 1989, Nicu Ceauşescu, însoţit de iubita sa de atunci, cântăreaţa de operetă Daniela Vlădescu, fugea din Sibiu, unde fusese prim-secretar al PCR. Îşi începea cursa spre moarte, care avea să survină şase ani şi ceva mai târziu.
de Toma Roman Jr
26/07/2010

Existenţa lui Nicu de până atunci părea să fie un lung şir de beţii şi curvăsăreli. E adevărat, isprăvile lui erau amplificate de public, dar este de asemenea perfect real că mezinului familiei Ceauşescu îi plăcea viaţa. Împreună cu prietenii săi făcea chefuri unde curgeau valuri de alcool tare, de la whisky şi votcă rusească până la romul cubanez Havana Club. Existau zvonuri încă de la sfârşitul anilor '80 că Nicu ar fi fost bolnav de ficat. Fostul său bucătar de la Sibiu, Nicu Sârbu, îşi aminteşte că tovarăşul prim-secretar se "trata" cu un litru de tărie pe zi, ca viteză de croazieră. Chefurile cu alcool şi rulajul femeilor fuseseră o perioadă lungă priorităţi pentru Nicu. Un asemenea mod de viaţă ar fi zdruncinat sănătatea oricui. Chiar cu câteva zile înainte de plecarea sa, din 22 decembrie, spre Bucureşti, Nicu Ceauşescu se ocupase cu oarece pileli cu coniac şi efuziuni amoroase cu amanta sa Mirela Coşa (o recepţioneră de hotel cu care o dubla pe Daniela Vlădescu), în timp ce la Timişoara se trăgea.

Maşina cu care mergea Nicu spre Bucureşti a fost oprită în seara de 22 decembrie de un filtru aproape de Băneasa. Recunoscut de revoluţionari, a urmat o busculadă. Un june beat şi "viteaz" l-a înjunghiat în torace. Plin de sânge, a fost adus la Televiziune, unde distinsul domn Mihai Tatulici i-a ars o palmă. După ce a fost arătat poporului în direct, îmbrâncit şi acuzat de genocid, într-un târziu i s-a acordat asistenţă medicală şi a fost dus la Spitalul Militar. A fost deţinut în următoarea perioadă la o unitate militară din Domneşti, unde a fost ţinut într-un frig cumplit. Soldaţii care-l păzeau stăteau, după cum îşi aminteşte Emil Bărbulescu, vărul lui Nicu, şi el închis tot acolo, cu degetul pe trăgaci.

Credeau că au în faţă un fel de Rambo. De fapt, starea lui de sănătate se înrăutăţea pe zi ce trecea. Internat la Spitalul Penitenciar Jilava, în aşteptarea procesului, abia atunci a început să primească un tratament medical adecvat.
Până în noiembrie 1992, Nicu a stat la puşcărie. A fost acuzat iniţial de genocid, apoi i s-a schimbat încadrarea în instigare la omor deosebit de grav şi nerespectarea regimului armelor de foc şi muniţiei. În această perioadă s-a apropiat de apărătoarea lui, avocata Paula Iacob. Era vizitat de prieteni vechi, cum ar fi Serghei Mizil, Gino Iorgulescu sau Mădălin Voicu, sprijinit materialiceşte de sportivi sau actori pe care-i ajutase în timpul regimului tatălui său şi care nu se dăduseră la fund.

Analizele îi ieşeau prost. Serghei Mizil îşi aduce aminte că deţinuţii de drept comun se ataşaseră de Nicu, datorită decretelor seniorului său. Una dintre puţinele categorii de persoane care îl apreciau pe Nicolae Ceauşescu rămăseseră şuţii şi ciorditorii, care ieşeau din puşcărie, fiind graţiaţi de ucazurile date de preşedintele RSR cu ocazii festive. Nicu avea un fel de "asistenţi personali", cum ar fi fost deţinutul "Elvis Chitaristul" de la dreptul comun, care aveau grijă să fie protejat.

Cu sănătatea însă nu îi mergea deloc bine. Fusese diagnosticat cu ciroză hepatică şi varice esofagiene. Colonelul doctor Aurelian Arusoaiei, directorul Închisorii Jilava, îşi dăduse seama de adevărata amploare a bolii deţinutului. Totuşi, în opinia publică exista suspiciunea că Nicu ar fi un simulant şi că presupusa ciroză ar fi doar un pretext ca să scape de puşcărie. Până la urmă a fost eliberat, pe motiv de boală, după ce o comisie prezidată de profesorul Vladimir Beliş, directorul Institutului Medico-Legal, a confirmat că diagnosticul e grav şi că nu există condiţii de tratament în sistemul medical al penitenciarelor.

Cât a fost liber, Nicu Ceauşescu nu a vrut să iasă în faţă. Nu dădea interviuri şi se afişa cât mai puţin în public. Prefera compania vechilor săi prieteni. Gurile rele spuneau că în puşcărie intrase în relaţii amicale şi cu lideri ai lumii interlope, printre care Fane Spoitoru. Paparazzii din epocă l-au surprins în compania unor astfel de "domni" prin diverse cluburi, semn că, în ciuda bolii, Nicu nu se lăsase definitiv de băutură.

Se combinase, după cum spune Serghei Mizil, cu Dana Radu, o brunetă frumoasă, fiica fostului secretar al CC al PCR Constantin Radu. Nicu o ştia pe Dana de dinainte de 1989, dar până la eliberarea sa din închisoare nu avuseseră relaţii foarte strânse. Nicu locuia la Dana Radu acasă, în Primăverii, cu toate că moştenise şi el, de la o mătuşă, o vilă undeva în Floreasca. Părea să-şi fi revenit psihic şi să îşi găsească, într-un fel, liniştea. Se zvonea că Nicu ar fi beneficiat de protecţia mai multor foşti activişti ai CC al UTC, care se regrupaseră oportun în zona politicului sau în mediul de afaceri, care-l sponsorizau.

La 16 septembrie 1996, la Spitalul Clinic Universitar din Bucureşti, sosea un pacient mai special. Era Nicu Ceauşescu, aflat într-o criză hepatică gravă. Era galben la chip şi abia se putea ţine pe picioare. A fost internat de urgenţă şi conectat la aparate, iar medicii erau relativ sceptici în ceea ce priveşte şansele sale de supravieţuire în condiţiile spitaliceşti din România.

Prietenii săi s-au întrunit de urgenţă să vadă ce se poate face pentru salvarea sa. Au luat decizia să-l transporte undeva în străinătate. Avocata Paula Iacob a venit cu propunerea să fie transportat undeva în Germania, Freyburg, unde cunoştea un medic de origine română, hepatolog la o clinică privată. Până la urmă a contat însă părerea unui specialist, profesorul doctor Alexandru Oproiu, cel mai cunoscut medic român care se ocupă de afecţiuni ale ficatului. El a venit cu propunerea să se încerce un transplant de celule hepatice la Viena, unde erau specialişti de o mare competenţă.

Le-a fost recomandată o clinică din Viena, Allgemeneis Krankenhaus der Stadt, unde activau unii dintre cei mai buni medici europeni din domeniul hepatologiei. Cum tratamentul era costisitor, sursele spun că suportarea cheltuielilor şi-a asumat-o George Copos, fost membru în CC al UTC, devenit prosper om de afaceri. Copos nici nu a confirmat, nici nu a infirmat că el ar fi dat banii să fie dus Nicu la Viena.
La 18 septembrie, un avion închiriat îl ducea pe Nicu spre capitala austriacă. Era însoţit de iubita sa, Dana Radu. Paula Iacob, cu care a vorbit înainte să se urce în avion, îşi aduce aminte că i-a zis: "Am doar 45 de ani şi nu vreau să mor!". De altfel, nici nu prea voia să plece din ţară, avea un fel de premoniţie că i se va întâmpla ceva rău la Viena. Medicii austrieci i-au făcut analize aproape o săptămână. În tot acest timp l-au ţinut sub tratament medicamentos. Trupul lui reacţiona bine, se mai întremase.

În primele ore ale zilei de 25 septembrie 1996 se trezise relativ în formă bună. Doctorii, la vizita de dimineaţă, îi spuseră că organismul său a reacţionat bine la tratament şi că nu mai e necesară intervenţia chirurgicală urgentă. Pe la ora zece i se comunicase chiar că va putea fi externat a doua zi şi să se întoarcă în ţară, unde va urma un tratament medicamentos şi regim alimentar riguros. Scăpase practic de "cuţit". Până spre seară s-a simţit bine. Ultimul om pe care l-a sunat este soţul avocatei Paula Iacob. Voia să îi dea apărătoarei lui vestea că se va externa. Doamna Iacob era plecată, pe atunci telefoanele mobile nu erau foarte populare. Era bucuros că o să se întoarcă în România. Când domnul Iacob i-a spus că îl aşteaptă să bea un şpriţ, Nicu a replicat că nu mai vrea să audă de băutură, semn că avea o mare voinţă să trăiască.

Totuşi, varicele esofagiene sunt parşive. La nici trei ore după discuţia telefonică, lui Nicu i s-a făcut rău. I s-a declanşat o hemoragie puternică la nivelul esofagului. Undeva spre miezul nopţii a murit, cu toate că austriecii au făcut toate manevrele de resuscitare posibile. Hemoragia internă i-a fost cauzată de varicele considerate mai puţin periculoase decât afecţiunea ficatului. Noaptea, Dana Radu i-a anunţat prietenii din ţară, pentru care moartea lui Nicu a fost un şoc. Nu se aşteptau la aşa ceva, mai ales că pronosticurile medicale erau optimiste.

Trupul a fost adus în ţară după trei zile. Înmormântarea a fost făcută la Cimitirul Ghencea Civil, unde au fost puşi şi părinţii săi de "puterea revoluţionară" reprezentată prin Gelu Voican Voiculescu. A fost un cortegiu de multe mii de oameni, format din prietenii săi sau simpli
gură-cască, atraşi de faima copilului cuplului dictatorial. În public au putut fi văzuţi atât politicieni, oameni de afaceri, cât şi interlopi. Orice s-ar spune, prietenii săi nu l-au lăsat singur până în ultima clipă.


Unii au dubii
Doamna avocat Paula Iacob îşi pune întrebări cu privirea la moartea lui Nicu Ceauşescu. I se pare ciudat că nu au ajuns în ţară nici până în ziua de azi documentele medicale de la Viena. I se mai pare ciudat că nimeni nu s-a gândit să trimită cu el şi un vorbitor de germană, Dana Radu cunoscând doar limba engleză. Faptul că în timpul ultimului telefon pe care l-a dat în ţară Nicu Ceauşescu părea în formă bună şi a anuţat că medicii îi spuseseră că o să fie externat nu a făcut decât să întărească dubiile avocatei cu privire la moartea fostului ei client. Caricaturistul Ştefan Popa Popa's, care era amic cu Nicu Ceauşescu de pe vremea când acesta era şef la UTC, îşi aduce aminte că, înaintea morţii,
Nicu avea bănuieli că ar fi fost iradiat în închisoare. Chiar dacă pare rodul unei depresii provocate de boală, această ipoteză nu a fost niciodată cercetată serios.


Cauza morţii
Varicele esofagiene apar cam în 90% din cazurile de ciroză hepatică, de-a lungul evoluţiei bolii. Ele sunt nişte dilataţii ale venelor interioare ale esofagului. Dacă nu sunt tratate imediat de când apar, pot provoca moartea bolnavului printr-o hemoragie digestivă superioară de proporţii. În cazul în care aceasta se declanşează, riscul de moarte este foarte ridicat. Hemoragia superioară digestivă nu are în general simptome evidente, aşa explicându-se faptul că Nicu Ceauşescu s-a simţit bine până cu puţin timp înainte de deces. Medicii austrieci nu au mai avut ce să facă, moartea fiului dictatorului comunist survenind la scurt timp după ce hemoragia s-a declanşat.



Preluare Jurnalul national 26.07.10

Ultimele 24 de ore ale lui Nicu CeauşescuNicu Ceauşescu: “Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea”


Nicu Ceauşescu, în timpul procesului, deja marcat de boalăLa 22 decembrie 1989, Nicu Ceauşescu, însoţit de iubita sa de atunci, cântăreaţa de operetă Daniela Vlădescu, fugea din Sibiu, unde fusese prim-secretar al PCR. Îşi începea cursa spre moarte, care avea să survină şase ani şi ceva mai târziu.

de Toma Roman Jr

Existenţa lui Nicu de până atunci părea să fie un lung şir de beţii şi curvăsăreli. E adevărat, isprăvile lui erau amplificate de public, dar este de asemenea perfect real că mezinului familiei Ceauşescu îi plăcea viaţa. Împreună cu prietenii săi făcea chefuri unde curgeau valuri de alcool tare, de la whisky şi votcă rusească până la romul cubanez Havana Club. Existau zvonuri încă de la sfârşitul anilor '80 că Nicu ar fi fost bolnav de ficat. Fostul său bucătar de la Sibiu, Nicu Sârbu, îşi aminteşte că tovarăşul prim-secretar se "trata" cu un litru de tărie pe zi, ca viteză de croazieră. Chefurile cu alcool şi rulajul femeilor fuseseră o perioadă lungă priorităţi pentru Nicu. Un asemenea mod de viaţă ar fi zdruncinat sănătatea oricui. Chiar cu câteva zile înainte de plecarea sa, din 22 decembrie, spre Bucureşti, Nicu Ceauşescu se ocupase cu oarece pileli cu coniac şi efuziuni amoroase cu amanta sa Mirela Coşa (o recepţioneră de hotel cu care o dubla pe Daniela Vlădescu), în timp ce la Timişoara se trăgea.

Maşina cu care mergea Nicu spre Bucureşti a fost oprită în seara de 22 decembrie de un filtru aproape de Băneasa. Recunoscut de revoluţionari, a urmat o busculadă. Un june beat şi "viteaz" l-a înjunghiat în torace. Plin de sânge, a fost adus la Televiziune, unde distinsul domn Mihai Tatulici i-a ars o palmă. După ce a fost arătat poporului în direct, îmbrâncit şi acuzat de genocid, într-un târziu i s-a acordat asistenţă medicală şi a fost dus la Spitalul Militar. A fost deţinut în următoarea perioadă la o unitate militară din Domneşti, unde a fost ţinut într-un frig cumplit. Soldaţii care-l păzeau stăteau, după cum îşi aminteşte Emil Bărbulescu, vărul lui Nicu, şi el închis tot acolo, cu degetul pe trăgaci.

Credeau că au în faţă un fel de Rambo. De fapt, starea lui de sănătate se înrăutăţea pe zi ce trecea. Internat la Spitalul Penitenciar Jilava, în aşteptarea procesului, abia atunci a început să primească un tratament medical adecvat.

Până în noiembrie 1992, Nicu a stat la puşcărie. A fost acuzat iniţial de genocid, apoi i s-a schimbat încadrarea în instigare la omor deosebit de grav şi nerespectarea regimului armelor de foc şi muniţiei. În această perioadă s-a apropiat de apărătoarea lui, avocata Paula Iacob. Era vizitat de prieteni vechi, cum ar fi Serghei Mizil, Gino Iorgulescu sau Mădălin Voicu, sprijinit materialiceşte de sportivi sau actori pe care-i ajutase în timpul regimului tatălui său şi care nu se dăduseră la fund.

Analizele îi ieşeau prost. Serghei Mizil îşi aduce aminte că deţinuţii de drept comun se ataşaseră de Nicu, datorită decretelor seniorului său. Una dintre puţinele categorii de persoane care îl apreciau pe Nicolae Ceauşescu rămăseseră şuţii şi ciorditorii, care ieşeau din puşcărie, fiind graţiaţi de ucazurile date de preşedintele RSR cu ocazii festive. Nicu avea un fel de "asistenţi personali", cum ar fi fost deţinutul "Elvis Chitaristul" de la dreptul comun, care aveau grijă să fie protejat.

Cu sănătatea însă nu îi mergea deloc bine. Fusese diagnosticat cu ciroză hepatică şi varice esofagiene. Colonelul doctor Aurelian Arusoaiei, directorul Închisorii Jilava, îşi dăduse seama de adevărata amploare a bolii deţinutului. Totuşi, în opinia publică exista suspiciunea că Nicu ar fi un simulant şi că presupusa ciroză ar fi doar un pretext ca să scape de puşcărie. Până la urmă a fost eliberat, pe motiv de boală, după ce o comisie prezidată de profesorul Vladimir Beliş, directorul Institutului Medico-Legal, a confirmat că diagnosticul e grav şi că nu există condiţii de tratament în sistemul medical al penitenciarelor.

Cât a fost liber, Nicu Ceauşescu nu a vrut să iasă în faţă. Nu dădea interviuri şi se afişa cât mai puţin în public. Prefera compania vechilor săi prieteni. Gurile rele spuneau că în puşcărie intrase în relaţii amicale şi cu lideri ai lumii interlope, printre care Fane Spoitoru. Paparazzii din epocă l-au surprins în compania unor astfel de "domni" prin diverse cluburi, semn că, în ciuda bolii, Nicu nu se lăsase definitiv de băutură.

Se combinase, după cum spune Serghei Mizil, cu Dana Radu, o brunetă frumoasă, fiica fostului secretar al CC al PCR Constantin Radu. Nicu o ştia pe Dana de dinainte de 1989, dar până la eliberarea sa din închisoare nu avuseseră relaţii foarte strânse. Nicu locuia la Dana Radu acasă, în Primăverii, cu toate că moştenise şi el, de la o mătuşă, o vilă undeva în Floreasca. Părea să-şi fi revenit psihic şi să îşi găsească, într-un fel, liniştea. Se zvonea că Nicu ar fi beneficiat de protecţia mai multor foşti activişti ai CC al UTC, care se regrupaseră oportun în zona politicului sau în mediul de afaceri, care-l sponsorizau.

La 16 septembrie 1996, la Spitalul Clinic Universitar din Bucureşti, sosea un pacient mai special. Era Nicu Ceauşescu, aflat într-o criză hepatică gravă. Era galben la chip şi abia se putea ţine pe picioare. A fost internat de urgenţă şi conectat la aparate, iar medicii erau relativ sceptici în ceea ce priveşte şansele sale de supravieţuire în condiţiile spitaliceşti din România.

Prietenii săi s-au întrunit de urgenţă să vadă ce se poate face pentru salvarea sa. Au luat decizia să-l transporte undeva în străinătate. Avocata Paula Iacob a venit cu propunerea să fie transportat undeva în Germania, Freyburg, unde cunoştea un medic de origine română, hepatolog la o clinică privată. Până la urmă a contat însă părerea unui specialist, profesorul doctor Alexandru Oproiu, cel mai cunoscut medic român care se ocupă de afecţiuni ale ficatului. El a venit cu propunerea să se încerce un transplant de celule hepatice la Viena, unde erau specialişti de o mare competenţă.

Le-a fost recomandată o clinică din Viena, Allgemeneis Krankenhaus der Stadt, unde activau unii dintre cei mai buni medici europeni din domeniul hepatologiei. Cum tratamentul era costisitor, sursele spun că suportarea cheltuielilor şi-a asumat-o George Copos, fost membru în CC al UTC, devenit prosper om de afaceri. Copos nici nu a confirmat, nici nu a infirmat că el ar fi dat banii să fie dus Nicu la Viena.

La 18 septembrie, un avion închiriat îl ducea pe Nicu spre capitala austriacă. Era însoţit de iubita sa, Dana Radu. Paula Iacob, cu care a vorbit înainte să se urce în avion, îşi aduce aminte că i-a zis: "Am doar 45 de ani şi nu vreau să mor!". De altfel, nici nu prea voia să plece din ţară, avea un fel de premoniţie că i se va întâmpla ceva rău la Viena. Medicii austrieci i-au făcut analize aproape o săptămână. În tot acest timp l-au ţinut sub tratament medicamentos. Trupul lui reacţiona bine, se mai întremase.

În primele ore ale zilei de 25 septembrie 1996 se trezise relativ în formă bună. Doctorii, la vizita de dimineaţă, îi spuseră că organismul său a reacţionat bine la tratament şi că nu mai e necesară intervenţia chirurgicală urgentă. Pe la ora zece i se comunicase chiar că va putea fi externat a doua zi şi să se întoarcă în ţară, unde va urma un tratament medicamentos şi regim alimentar riguros. Scăpase practic de "cuţit". Până spre seară s-a simţit bine. Ultimul om pe care l-a sunat este soţul avocatei Paula Iacob. Voia să îi dea apărătoarei lui vestea că se va externa. Doamna Iacob era plecată, pe atunci telefoanele mobile nu erau foarte populare. Era bucuros că o să se întoarcă în România. Când domnul Iacob i-a spus că îl aşteaptă să bea un şpriţ, Nicu a replicat că nu mai vrea să audă de băutură, semn că avea o mare voinţă să trăiască.

Totuşi, varicele esofagiene sunt parşive. La nici trei ore după discuţia telefonică, lui Nicu i s-a făcut rău. I s-a declanşat o hemoragie puternică la nivelul esofagului. Undeva spre miezul nopţii a murit, cu toate că austriecii au făcut toate manevrele de resuscitare posibile. Hemoragia internă i-a fost cauzată de varicele considerate mai puţin periculoase decât afecţiunea ficatului. Noaptea, Dana Radu i-a anunţat prietenii din ţară, pentru care moartea lui Nicu a fost un şoc. Nu se aşteptau la aşa ceva, mai ales că pronosticurile medicale erau optimiste.

Trupul a fost adus în ţară după trei zile. Înmormântarea a fost făcută la Cimitirul Ghencea Civil, unde au fost puşi şi părinţii săi de "puterea revoluţionară" reprezentată prin Gelu Voican Voiculescu. A fost un cortegiu de multe mii de oameni, format din prietenii săi sau simpli
gură-cască, atraşi de faima copilului cuplului dictatorial. În public au putut fi văzuţi atât politicieni, oameni de afaceri, cât şi interlopi. Orice s-ar spune, prietenii săi nu l-au lăsat singur până în ultima clipă.

Unii au dubii

Doamna avocat Paula Iacob îşi pune întrebări cu privirea la moartea lui Nicu Ceauşescu. I se pare ciudat că nu au ajuns în ţară nici până în ziua de azi documentele medicale de la Viena. I se mai pare ciudat că nimeni nu s-a gândit să trimită cu el şi un vorbitor de germană, Dana Radu cunoscând doar limba engleză. Faptul că în timpul ultimului telefon pe care l-a dat în ţară Nicu Ceauşescu părea în formă bună şi a anuţat că medicii îi spuseseră că o să fie externat nu a făcut decât să întărească dubiile avocatei cu privire la moartea fostului ei client. Caricaturistul Ştefan Popa Popa's, care era amic cu Nicu Ceauşescu de pe vremea când acesta era şef la UTC, îşi aduce aminte că, înaintea morţii,

Nicu avea bănuieli că ar fi fost iradiat în închisoare. Chiar dacă pare rodul unei depresii provocate de boală, această ipoteză nu a fost niciodată cercetată serios.

Cauza morţii

Varicele esofagiene apar cam în 90% din cazurile de ciroză hepatică, de-a lungul evoluţiei bolii. Ele sunt nişte dilataţii ale venelor interioare ale esofagului. Dacă nu sunt tratate imediat de când apar, pot provoca moartea bolnavului printr-o hemoragie digestivă superioară de proporţii. În cazul în care aceasta se declanşează, riscul de moarte este foarte ridicat. Hemoragia superioară digestivă nu are în general simptome evidente, aşa explicându-se faptul că Nicu Ceauşescu s-a simţit bine până cu puţin timp înainte de deces. Medicii austrieci nu au mai avut ce să facă, moartea fiului dictatorului comunist survenind la scurt timp după ce hemoragia s-a declanşat.

09/07/2009
de Ovidiu

UN DIALOG DIN 1991, ÎNTRE NICU CEAUŞESCU ŞI ADRIAN PĂUNESCU, LA JILAVA
“Dacă m-aş simţi vinovat, cu ceva vizavi de învinuirile care mi se aduc, aş discuta altfel. Mă rog, fiecare om are părţile lui bune şi părţile lui rele. (…) În conştiinţa mea, ca să fiu mai explicit, nu-mi găsesc nici o vină faţă de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu” – Nicu Ceauşescu
Dr. Aurelian Arusoaei (comandantul Spitalului Penitenciar Jilava) – Vă deranjează lumina, domnule Nicu?
Nicu Ceauşescu – Mă deranjează şi lumina, mă deranjează şi filmatul.

Adrian Păunescu – Nu te filmează nimeni. Poate, mai târziu.
N.C. – Ei, nu, că eu sunt chior?! Adriane, nu sunt de cinci ani.
A.P. – Nicule, nu vrei să lăsăm o mărturie?
N.C. – Sunt două lucruri pe care trebuie să le clarificăm de la început. Deci, o discuţie putem purta. Eu am văzut întrebările. Astea, nu? (Arată foile cu întrebări).
A.P. – Putem să-i dăm drumul?
N.C. – Poţi să-i dai drumul. (Face semn de încuviinţare cu mâinile).
A.P. – Dar eu te rog să nu mă iei pe mine ca pe cei de la „Adevărul”. Deşi, să ştii, era superb dialogul, şi ei au fost foarte buni, şi tu ai răspuns extraordinar.
N.C. – Consecvent principiilor mele, interviuri nu dau. Discuţii pot să port.
A.P. – Da, dar principiile pot merge cu nişte oameni străini. Dar cu un om pe care-l cunoşti şi care nu şi-a exercitat meseria pe tine ca un cinic, nu înţeleg ce s-a întâmplat. De fapt, ce înseamnă interviu? O întrevedere.
N.C. – Bun, întrevedere. (ia revista şi se uită pe prima pagină): „Atac la generali”, A. „Memoriile lui Florin Piersic”.
A.P. – Da, Nicule. Am vrut neapărat să te văd.
N.C. – Plăcerea este reciprocă.
A.P. – Mulţumesc. Am vrut neapărat să stăm de vorbă, aşa cum am vorbit nu doar o dată, ci de mai multe ori, şi să lăsăm o mărturie. (Sună tare telefonul).
N.C. (către Andrei Păunescu, care voia să răspundă la telefon): – Lasă-l, că aici sunt nişte reguli.

A.P. (către Andrei P.): – Ce, vrei să răspunzi la telefon? Lasă-l, nu răspunde, că aici eşti la Spitalul Penitenciar.
N.C. – Aici e o închisoare.
A.P. (către Dr Arusoaei): – Băiatul meu voia să răspundă la telefon.
Andrei P. – Voiam să închid şi să opresc zgomotul.
A.P. – Deci, eu ştiu cât de greu îţi e, cât de greu e. Dar te rog să crezi că nici noi nu venim cu o dificultate mai mică, dar, aşa cum zicea domnul doctor înainte, zidurile sunt mai depărtate de noi decât de tine, care le simţi pe umeri.
N.C. – De ce? Vezi, fiecare om poate să aibă un zid al lui. Da. Un zid care nu e al altuia, decât al lui.
A.P. – Acum cred că ai avut destul timp să evaluezi întreaga viaţă pe care ai trăit-o. Mai ai câteva săptămâni şi împlineşti 40 de ani. La 1 septembrie, nu?
N.C. – Da. (Se uită la ceas). Întâmplător!

A.P. – N-am apucat niciodată să vorbim pe larg despre toate astea şi te-aş ruga neapărat s-o facem.
N.C. – Bun. În principiu, deci, accept acest dialog. (Strâmbă din gură a dispreţ). Interviu sună şi puţin forţat. Aşa.
A.P. – Mai bine dialog. Aşa este.
N.C. – Da. M-am uitat.
A.P. – Pe întrebări?
N.C. – Pe întrebări. Nu ne cunoaştem nici de două zile, nici de doi ani, nici de aproape două luni.

A.P. – Chiar aşa. Ştii de când ne cunoaştem?
N.C. – Direct şi nemijlocit? Fără poze, Andrei, am spus. Nu-mi plac pozele.
A.P. – Dar nu le simţi.
Avocat Aurora Lăzărescu – Lasă.
N.C. – Nu e vorba de simţit sau nesimţit, e vorba că nu-mi plac pozele.
A.P. – Hai, mă, Nicule. Ai tu o chestie, primul sfert de oră parcă eşti echipa de ştafetă a Statelor Unite. Până nu zici tu nu, nu, nu… lasă să facă nişte poze.
Dr Arusoaei – Numai să nu se întrerupă accesibilitatea, graţie prea multor poze. Să nu se întrerupă.

A.P. – Deci din 19…?
N.C. – 1973. R.F.G. De-atunci ne cunoaştem.
A.P. – Da. Dintr-o vizită a preşedintelui în RFG.
N.C. – Ei, vezi?

A.P. – Dar am mai fost o dată împreună în regiunea Bacău, în 66.
N.C. – Da, da, când ai recitat tu o poezie, nu?
A.P. – Da, am recitat pe balcon o poezie, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, la Piatra Neamţ.
(Se stinge lumina).
N.C. – Da, s-a stins lumina. Nu-i nici o problemă.
Dr. A. – Cum nu-i nici o problemă? Treaba a fost dirijată – râde – ce dracu?! Acum poţi să vorbeşti orice.
N.C. (zâmbeşte şi dă din mână) – Nu.
Dr A. – Dar dacă merge pe baterii, sigur!
A.P. – Dar de ce nu merge lumina?

N.C. – Spitalul intră pe grup, imediat.
Dr A. – Noi suntem vitregiţi de soartă aici. Ne scot ăştia din reţea foarte frecvent. (la telefon): „Bărbuceanu, fiţi atenţi, domnule, ăştia cu grupul să intre pe lumină. Se poate? Îmi întrerup operaţiile din cauza lor”.
N.C. – Gata, ţi-ajunge, nu mai fotografia.
Dr A. – Fiindcă nu se poate domnule, ăsta e spital, trebuie să fie non stop lumină. Rămâne omul pe jumătate tăiat şi nerezolvat?
N.C. – Ce, „Tineretul liber”, în care scria că Jilava e hotel, sau cum? (îşi aprinde o ţigară).

A.P. – Am văzut.
N.C. – Spitalul sau penitenciarul?
A.P. – Nu, nu, despre spital era vorba.
N.C. – Ei, mă rog. (se aprinde lumina). Gata, aţi văzut c-a pornit şi lumina? (către Andrei P., care-i face poze): Băi, nu te mai potoleşti cu măgăoaia aia?
A.P. – Deci hai să începem.
N.C. – Începe.
A.P. – În prima întrebare îţi pusesem şi…
N.C. – Nu, nu discutăm despre întrebările alea, că în general, adică, nu-mi plac. Lucrurile prefabricate sunt nişte kitsch-uri până la urmă.
A.P. – Ei, totuşi, ele au coerenţă…
N.C. – Eu nu sunt genul de om care să cer întrebările, după aceea să răspund la ele, să stau să mă gândesc. Ştii şi la ce mă refer. Şi aşa mai departe.
Dr A. – Domnule Păunescu, poate doriţi un cadru mai intim. Eu pot să vă las în doi.
N.C. – Nu, nici o problemă.
Dr A. – Nu, dacă la mine ar veni un prieten şi ar fi de zece ori să fiu băgat în cătuşe, aş discuta ca şi cu un prieten. Nu a venit la dumneavoastră nici poetul Păunescu, nici gazetarul, a venit un prieten de-al dumneavoastră.
N.C. – Păi tocmai de-aia. Aia am zis, că n-are rost să stăm pe întrebări, pe chestii de-astea.
A.P. – Ei, da, dar întrebările nu sunt date de altcineva mie. Sunt întrebările care mi-au venit în distanţa care ne separă. Adică nu mi-am închipuit că ne vom putea şi vedea. Am zis să-ţi trimit întrebările, ca să te familiarizezi cu ele.
N.C. – Ei, uite că până la urmă ne şi vedem (Pare plictisit.) Domnule doctor…. (arată cu mâna spre ceva).
Dr A. – Acelea nu sunt pentru dumneavoastră, sunt pentru cei care au dat avizele de ieri, ca să vadă cadrul general ce se va discuta.
A.P. – Mi-e greu să-ţi pun întrebări hotărâtoare, pentru că…
N.C. – De ce, ţi-e greu să te hotărăşti? Hotărăşte-te.
A.P. – Nu, dar îmi pare rău, îmi pare rău de situaţia în care ne găsim. De situaţia dificilă în care ne găsim. (N.C. îşi ridică ochelarii pe frunte şi se uită la A.P.) N-am crezut că vom ajunge în ea. Ştiu atât cât mi-a fost cu putinţă să ştiu, câte lucruri bune ai făcut şi cum ai încercat, într-o perioadă destul de grea, să limitezi proporţiile unor necazuri, ale unui dezastru care ţinea mai mult de sistem (lumina se stinge şi se aprinde imediat), decât de o persoană. Ştiu cât te-ai zbătut pentru cauze individuale, pentru cauze mai generale, şi de-aia, mi-e greu să te accept, în conştiinţa mea, ca deţinut. De-aia mi-e greu să te şi întreb. Că dacă n-aş şti ce-ai făcut, mi-ar fi foarte uşor. Aş fi cinic şi gata. De-aia, mă rog, la Jilava, cu o zi după Schimbarea la Faţă, care a fost ieri, am să-ţi pun prima întrebare, pe care am şi scris-o.
N.C. – Dar ce-ai făcut, l-ai schimbat pe Avram Iancu? Înainte îl purtai pe Avram Iancu pe piept.
A.P. – Da, din 1985 nu l-am mai lăsat. Îl purtam pe piept, da.
N.C. – Cum din 85?

A.P. – Din 1985 nu-l mai port.
N.C. – Ba da. Când ai venit la Sibiu îl aveai.

A.P. – Nu-l mai aveam.
N.C. – Îl aveai.
A.P. – Nu-l aveam. Îmi spui tu mie?! Nu cred că-l aveam. (se stinge lumina).
A.A.P. – În 1985, exact când s-a terminat lupta. Şi eu l-am întrebat de ce nu-l mai poartă mi-a zis: „Domne, ăsta era un semn că luptam” (Se aprinde lumina).
N.C. – Deci în ’85…
A.P. – Renunţam la luptă, la lupta publică.
N.C. – Renunţai la luptă. Asta e o laşitate. Ce e?
A.P. – Nu e o laşitate, e o adaptare la condiţiile exterioare care mi s-au impus.
N.C. – Păi de ce? De ce trebuie să renunţi la luptă?
A.P. – Pentru că am renunţat la luptă în forma aia, în forma publică. Din moment ce nu mai puteam să mai ies în public, din moment ce nu mai puteam să fac o revistă, din moment ce nu mai puteam face cenaclu, din moment ce nu mai puteam să mă duc la întâlniri cu cititorii, mă rog, cu oamenii, cu contemporanii, nu mai aveam motivaţia de a-l purta pe Avram Iancu. Deci, îl purtam, ca pe un talisman, care-mi spunea: „Uite, domne, mă duc în munţi şi fac revoluţie”. Ce mai eram? Eram o epavă la momentul acela, după cum, de fapt…
N.C. Ei, nu, că epavă nu te-am văzut niciodată. Cel puţin fizic; n-ai fost niciodată o epavă.

A.P. – Lasă chestiile astea. Dacă ai fi văzut cum s-a scufundat Okeanos: cu două minute înainte de scufundare nu părea epavă. Dar la un minut după ce s-a scufundat, era chiar epavă.

N.C. – Nu. După un minut după ce s-a scufundat, nu mai era nimic.

A.P. – Ba da, chiar asta e epavă, un vas după ce nu mai pluteşte.
N.C. – (Către Andrei P., care face poze); Gata.
A.P. – Deci asta e prima întrebare.
N.C. (Dă din cap, interogativ).
A.P. – Cine crezi că eşti, dacă e să te evaluezi…
N.C. – Eu! Sunt eu!

A.P. – Da, tocmai asta e, eu sunt altcineva şi de-aia te întreb.
N.C. – Păi, tocmai de-aia îţi şi explic foarte clar, că sunt tot eu. Spuneai cu câteva momente înainte, că refuzi să crezi anumite lucruri. Bun. Dacă m-aş simţi vinovat, cu ceva vizavi de învinuirile care mi se aduc, aş discuta altfel. Mă rog, fiecare om are părţile lui bune şi părţile lui rele. Ar fi o absurditate să spui că un om a făcut numai lucruri bune sau că a făcut numai lucruri rele.
A.P. – Deci, dacă te-ai simţi vinovat cu ceva?
N.C. – Vizavi de…

A.P. – De învinuirile concrete care ţi se aduc.
N.C. – E important. Atunci, am discutat altfel. Dar aşa mă simt eu. Adică, în conştiinţa mea, ca să fiu mai explicit, nu-mi găsesc nici o vină faţă de ceea ce s-a întâmplat la Sibiu. Probabil că ai trecut prin Sibiu după 89.
A.P. – O dată. Mi-a fost foarte greu să trec, pentru că mi-a fost, mi-era jale că era o situaţie şi a oraşului şi a centrului distrus. Până acum, am trecut o singură dată.
N.C. – Centrul! Centrul nu prea era distrus. A, da, asta. Internele.
A.P. – Da, da, sediul, sediul internelor.

N.C. – Bun. Raţiunile învinovăţirii mele, de fapt, le-am spus şi celorlalţi. Îmi scapă.

A.P. – Mie nu-mi scapă, eu cred că e o schemă simplă. Pentru a se putea crea o anumită credibilitate, o nouă crdibilitate, s-a exagerat foarte mult în partea de scenariu care privea familia Ceauşescu.
N.C. – Dar nu era nevoie. (neagă şi din cap).
A.P. – Ei, bine, ştii cum e. Ştii că părinţii grijulii dau copilului la prima răceală antibiotice. O simplă gargară cu apă cu sare ar fi destul. Vorba ta, nu era nevoie. Dar uite, ieri, generalul Stănculescu a spus pentru prima oară o chestie care, dacă se spunea de la început ori era luată ca atare, şi nu era nimeni închis pentru ceea ce nu făcuse; ori era respinsă, şi atunci era închis şi generalul Stănculescu. Şi anume, a spus că armata, miliţia şi securitatea au tras în legitimă apărare.
N.C. – Ştiu.
A.P. – Păi, dacă-i aşa, înseamnă că principiul ăsta e valabil şi după prima staţie. E valabil pe tot parcursul. E valabil şi la cei care sunt de-aici sau nu e valabil pentru nimeni.
N.C. – E o problemă foarte delicată, pe care trebuie s-o analizezi foarte profund, pentru a-ţi da seama de anumite lucruri. Greşeala, dacă se poate numi greşeală, este că ei au restat organele de interne de la început. Deci din prima zi.
A.P. – Unde, la Sibiu sau în general?
N.C. – În general, cam în toată ţara asta a fost conduita generală, ca să-i spun aşa. Şi la Timişoara, practic, i-au luat din prima zi şi, mă rog, cam în toate localităţile. Dar după aceea s-a continuat să se tragă.

A.P. – Am înţeles ce spui, Nicule.
N.C. – După aceea s-a spus: „Bun, dar cu cine ne-am luptat?”.
A.P. – Excepţională chestie!
N.C. – Nu e excepţională chestia. Chestia e tragică, fiindcă din chestia asta au murit oameni.
A.P. – Ştiu. E excepţional ce ai spus tu, nu ce s-a întâmplat. Te faci că nu înţelegi?
N.C. – Şi nu este aici vorba de ceea ce spune un om, ci este vorba de ceea ce se întâmplă în realitate. Că, până la urmă, noi trăim într-o realitate. Dată, nu? Dată de noi, dată de alţii şi aşa mai departe. Or, cei care au făcut ancheta au fost tot militari, cei care au judecat au fost tot militari.
A.P. – Numai cei care au fost condamnaţi n-au fost militari.
N.C. – Sunt şi doi militari condamnaţi. I-a luat ca în povestea aia cu acarul Păun, doi plutonieri majori sau cam aşa ceva. E o chestie foarte simpatică, de exemplu, oameni condamnaţi aşa, la nişte ani… 18-20, achitaţi între timp. Lucrul e foarte complicat. Adică eu rămân până la urmă la teza pe care ţi-am mai spus-o, cred şi altă dată. Ca să înţelegi evenimentele istorice, îţi trebuie zeci de ani, uneori sute de ani. Dar cei care au fost în interiorul lor, le ştiu.
A.P. – N-aş putea spune că nu eşti unul dintre cei care au fost în mijlocul evenimentelor, în ultimele două decenii. Şi până acum. De-aia, te rog, să ajuţi la limpezirea acestei istorii. Eu nu îmi pierd nădejdea că, pe timpul vieţii noastre, lucrurile se vor clarifica. Nu ca să intre altcineva în locul tău în închisoare, că nu ăsta este idealul meu personal, să fie cineva închis. Ci ca să se ştie exact adevărul şi să fie limpede pentru toţi oamenii.
N.C. – Aşa cum ai vorbit, mi-am adus aminte de chestia aia a lui Nichita, ştii?
„Îmi pare bine că trăim în timpul vieţii noastre şi că nu trăim în timpul vieţii altora”.
A.P. – Excepţional. Ţin minte. M-ai omorât în interviul ăla din „Adevărul”, m-ai omorât. Credeam că te cunosc.
N.C. – Nu te-am omorât, eşti încă în viaţă.
A.P. – Hai, lasă că ai fost inspirat. Şi i-am invidiat şi pe Sălăjan şi pe Bunea, pentru felul cum au reuşit să te convingă. Rar există aşa ceva în gazetărie. Pentru felul în care au reuşit să te descrie prin cuvintele tale. Şi îl laud, deşi eu îţi trimisesem întrebările dinainte. Am citit toate interviurile pe care le-ai dat şi care, mă rog, au ajuns la mine. Şi în străinătate, şi ce s-a mai furat pe-aici.
N.C. – A, bine.
A.P. – Dar o anumită crispare, care nu e numai a ta, probabil e şi a mea, în scurtul timp pe care l-ai stat cu câte unul sau altu, i-a privat pe oameni de faţa ta adevărată, de profunzimea adevărată a conştiinţei tale. În „Adevărul” mi-a plăcut mult interviul. Şi cred că al nostru o să fie mai bun. Sper să fie mai bun. Acum, totuşi simt că te-ai aşezat în starea de firesc, pe care am întâlnit-o deseori, când veneam să-ţi cer câte un ajutor, lucru pe care nu l-am uitat niciodată, încă din 1990, în ciuda faptului că am fost învinuit că am fost prieten cu tine, deşi prieteni propriu-zis noi n-am fost, dar am fost tovarăşi de luptă, ăsta este adevărul, pentru tot felul de cauze, pe care eu le voi invoca şi în interviul ăsta, ca să rămână mărturie. El (arată spre Andrei P.) e mai tânăr ca noi cu 20 şi ceva de ani, decât tine cu 18 şi, oricum, banda asta va rămâne mărturie, am fost tovarăşi de luptă. Ca să fiu scos din luptă şi eu, deci ca să fie scoşi din luptă martorii eventuali ai timpului care a trecut, mi s-a adus învinuirea că am fost la beţii cu tine, că am făcut…
N.C. – A, astea sunt nişte copilării.
A.P. – Nu erau copilării în ianuarie ’80. astea erau copilării cu care se putea omorî un om. Spuneau că Nicu Ceauşescu şi Adrian Păunescu au băut ca porcii. Şi lumea zicea: „Cum? Şi noi o duceam greu, tu-le mama lor de porci”. Şi a publicat „România liberă” poze, articole, mizerii de-astea. Adică, eu vreau să ne amintim: am făcut noi, ţii tu minte să fi făcut noi vreo…
N.C. – Mi-ai pus întrebarea asta. Voiam, de fapt, de la început, să-ţi spun două lucruri. Dar m-am luat cu altele şi am rămas fără să le spun. În primul rând, despre viaţa mea personală sau particulară sau privată, cum vrei să-i spui, poţi să-i spui proprie şi personală, nu vorbesc. Doi: poza aia care a apărut am văzut-o. Mai erau încă vreo 70-80 de poze identice, dacă mi-aduc eu bine aminte. Dar cu 70-80 de alţi oameni. Şi deocamdată memoria nu m-a lăsat. Asta a avut loc când a fost o decernare de premii.
A.P. – La Cenaclul Flacăra.

N.C. – Şi la Cenaclul Flacăra şi la restul…
A.P. – Da, la sfârşitul lui ’84.
N.C. – ’84.
A.P. – În sediul U.T.C.
N.C. – În sala Biroului. Da. Şi la sfârşit am băut câte o cupă de şampanie. Şi am ciocnit cu fiecare. Vedeţi ce se întâmplă, domnule comandant. La momentul 1984 s-au făcut pozele. Deci poze cu…
A.P. – 70 de oameni.
N.C. – 70, 60, mă rog, nu contează. Şi după aceea scoţi o poză şi o pui.
A.P. – Şi spui: „Uite ce beţii făceau ăştia”, pe fondul mâniei populare, terorişti, frigul, necazurile.
N.C. – Atunci când era toată isteria aia generală. Dar mă rog.
A.P. – Sau (pentru că au fost mai multe poziţii) eu stăteam lângă Nicu în poza aia şi-i spuneam: „Uite, ce zici, ar fi bine să cânte Doru Ghiaja?”. Doru Ghiaja era preot, preot ortodox. A fost, poate, singurul moment din istoria de 45 de ani a României, în care în sediul unei organizaţii politice, organizaţia comunistă, a tineretului, un popă, popa Doru Ghiaja, din Alba Iulia, a fost premiat de liderul organizaţiei respective.
Andrei P. – A luat diplomă şi bani, şi a şi cântat şi cântecele Ardealului.
A.P. – A luat diplomă şi bani. Era cel mai bun. Şi eu întrebam: „Ce zici, Nicule, să cânte aici?”. Zicea: „Sigur”, cum băga el buza aşa, în faţă: „Sigur”. Şi unul a pozat aia, n-a mai spus ce spuneam eu, ce se întâmpla acolo, că popa Ghiaja cânta în sediul CC al UTC, lucru profund insolit, care nu se întâmpla nicăieri. Nu s-a întâmplat nicăieri altundeva. Şi a cântat acolo. A cântat lucruri nemaipomenite. Era un cântăreţ de mare valoare. Dar asta nu mai contează. Nu mai contează, deci, ce am făcut noi atunci, contează că avem două pahare cu şampanie în mâini. Cineva-mi scria ulterior: „Doamne, ne cred idioţi? Păi, dacă era beţie, voi stăteaţi în picioare? Şi cu fotograf! Lângă uşă? Păi, aţi fi fost rupţi, la masă, dacă!…” Păi, dar stai puţin, dacă ar fi să fie judecaţi oamenii după cum au dominat băutura în viaţă. Fănuş Neagu trebuia să fie regele Europei. Unul dintre cei mai buni şi mai curaţi oameni. Fănuş, care adevereşte noţiunea de mare scriitor român.
N.C. – A, scrie, în „Ţara”, am văzut, da.
A.P. – Da, e directorul revistei. Cu ce sentimente făceai lucrurile alea, pe care nu le făcea nimeni, totuşi Nicu? Eu îţi veneam cu propuneri aberante. Asta de exemplu (aberante faţă de ordinea dată, era şi atunci o realitate dată), deci veneam cu un popă şi tu îl premiai. Adică eu îţi propuneam să-l premiezi şi tu îl premiai. Sigur că primeai reproşuri. Şi asta trei ani la rând. Eu am citat, la un moment dat, la un cenaclu (Către Andrei P.: Unde, tată, la Orăştie? Andrei P.: La Orăştie, astă-vară.) deci astă-vară, la Orăştie, am avut un cenaclu. Şi am zis: „ia să vă arăt eu, că toţi sunteţi deştepţi, toţi ştiţi ce a făcut Nicu Ceauşescu” îmi trimiteau câţiva bilete. „Hai să vă arăt eu ce a premiat Nicu Ceauşescu”. Şi am citat…
Andrei P. – „Omul liber”.
A.P. – „Omul liber”, cântec pe care tu l-ai premiat şi, după aceea, chiar în seara aia, s-au dus, s-a prezentat, din câte au spus ei, la conducerea superioară, textul, şi s-a interzis. Dar tu ai continuat să-l consideri un cântec valoros. Nu mi s-a mai cântat la radio, dar în cenaclu ai spus: „Cântă-l liniştit”. Care era cântecul? Deci, cum începea?
Andrei P. – „Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât”…
A.P. – „de proşti suntem astăzi sătui până-n gât”.
N.C. – Ai scris şi în ziar. Am văzut.
A.P. – Nu face pe plictisitul, că asta e foarte important.
N.C. – Nu fac pe plictisitul.
A.P. – Deci, 1984. sau 83?
Andrei P. – Asta se întâmpla în 84.
A.P. – Şi cântecul era considerat cântecul anului. Domnule doctor, mă ascultaţi, că asta e foarte important…
Dr A. – Vă ascult.
A.P. – …ca să ştiţi ce chiriaş aveţi.
N.C. – Nu sunt chiriaş, că eu nu plătesc chirie.
Dr Aurelian Arusoaei – O să văd dacă este în „Poezii cenzurate”.
A.P. – Este, „Omul liber” se cheamă. Deci: „Sfidăm violenţa şi tot ce-i urât/ De proşti suntem astăzi sătui până-n gât,/ Nimic nu se face cu omul ca roi,/ Iubirea cu forţa se cheamă viol.// Sunt creşteri forţate, plătite cumplit/ De cei ce natura o udă cu flit.// Noi nu vom trăi niciodată cum vor/ Dogmaticii proşti după dogmele lor./ Cu lanţuri la gură, la suflet şi mâini,/ Noi credem real că ne suntem stăpâni.// Şi nici mersul nostru nu-i marşul forţat/ Ci visul în care de voie-am intrat./ În lături, dogmatici din cinicul rond,/ Natura umană e liberă-n fond”. Ai premiat asta. Ţi-am arătat textul. L-ai premiat. Ca dovadă că a fost ceva straniu, este că nu s-a mai putut cânta la radio. S-a interzis imediat. Deci, cei care aveau responsabilitatea propriu-zisă a activităţii culturale, a mass-media, n-au fost de acord cu cântecul şi s-au speriat de el. Tu n-ai făcut asta! Eu spun ca să se ştie, pentru că obedienţa faţă de părinţii tăi este, poate, lucrul care ţi s-a reproşat cel mai aiurea. Nu te-am auzit niciodată zicându-mi mie sau zicându-le altora: „Fac asta pentru că a zis tata sau a zis mama”. Dimpotrivă. Ţin minte, de exemplu, o chestie (sigur că, dacă eram omorât anul trecut, nu mai avea cine să ţină minte asta), că i-ai dat telefon primarului Capitalei şi i-ai spus că eşti împotriva dărâmării cartierului Uranus. Eu ştiu asta. Şi ai spus o chestie, care mi s-a părut nemaipomenită atunci. Poate ai uitat. Ai spus aşa: „Dacă este adevărat ce spune conducerea noastră, că ne îndreptăm spre o treptată desfiinţare a…”.
N.C. – Asta-i teoria lui Marx, da, ştiu.
A.P. – E teoria lui Marx. Ştiu că-i teoria lui Marx, dar tu o aplicai la Centrul Civic. „Dacă e adevărat ce spune conducerea noastră, că ne îndreptăm spre o lume în care statul va avea tot mai puţine funcţiuni, ce ne trebuie, domne, să construim sedii îngrozitoare şi mari?”. Sau: erai la Sibiu, eram în cabinetul tău şi ai primit un telefon. Nu contează de la cine, pentru că nu vreau să-l inculp…
N.C. – Normal.
A.P. – Când e în lanţuri, deşi nu mi-a fost prieten, încerc să fiu corect. Şi ţi-a spus: „tovarăşe Nicu, sunteţi de acord să-nchidem Centrala de gaze de la Mediaş? Vrem să-l trimitem pe Amza acolo”. Amza era ministrul gazelor. Şi i-ai spus: „Cum să fiu de acord? Nu sunt de acord!”. Şi ţi-a spus omul acela: „Bine, dar 80% din populaţie a depăşit consumul normal din decretul recent apărut”. Şi tu ai dat o replică dură, care m-a înfrigurat. Ai spus: „Dacă 80% din populaţie a depăşit consumul, înseamnă că decretul nu-i bun”.
N.C. – Păi, da. E o chestie logică.
A.P. – Bun, bun, ştii ce mă întreabă pe mine unul: „Domne, dacă era aşa cum spuneai dumneata, de ce nu l-a convins pe taică-său?”. Şi eu ţi-am pus atunci întrebarea asta, şi mi-ai răspuns: „Ştiu că taică-tu e cu o femeie şi ţie nu îţi convine. Tu de ce nu-l convingi pe taică-tu să nu mai fie cu femeia aia?”. Zic: „Nu, că nu pot”. Şi Nicu zice: „Nici eu nu pot”.
N.C. – Păi da.
A.P. – Ce păi da? Vorbesc despre asta, că e cel mai discut lucru.

N.C. – Păi bun, deci, dacă le ştii…
A.P. – De ce te mai întreb?
N.C. – Da.
A.P. – Pentru că nu te întreb pentru mine. Eu te întreb pentru cei care citesc azi, pentru cei care vor citi mânine, care vor vrea să ştie ce fel de oameni am fost noi, am fost viermi, am fost oameni, am avut păreri, n-am avut păreri? Pentru că se anulează totul printr-o trăsătură. Vine nu ştiu ce dobitoc, care voia să facă o gazetă…
N.C. – Dar de ce foloseşti cuvinte foarte tari?
A.P. – Ei, bine, un imbecil, atunci.
N.C. – Nu, dar şi ăsta este un cuvânt foarte tare.
A.P. – Vine un amator. Şi vrea să se îmbogăţească prin presă. Şi atunci, pune nişte lucruri în ziarul lui. Te rog, nu mă mai cenzura.
N.C. – Nu te cenzurez. Poţi să te autocenzurezi.
A.P. – Da, mă, dar eu vreau să vorbim normal.

N.C. – Eu vorbesc normal, tocmai de aia, dar mie niciodată nu mi-au plăcut cuvintele tari.
A.P. – Mă rog, mie mi-au plăcut.
N.C. – Bun, foarte bine.
A.P. – Ei bine, dar cum poţi să vorbeşti despre un om care ştie că minte şi minte, unul care foloseşte presa ca să îngroape oameni vii şi ca să-şi facă el un mic tiraj, falsifică tot?
N.C. – Ştii ce se întâmplă? Numai oamenii proşti au probleme cu răzbunarea şi aşa mai departe.
A.P. – Nicule, ştiu asta foarte bine, că dacă eu voiam ca să mă răzbun, tu ştii câţi dintre cei de aici, care sunt închişi acum aici, mi-au făcut mie rău. Ştii câţi ţi-au reproşat şi ţie că sprijini Cenaclul „Flacăra”. Ştii câţi mi-au făcut rău. Mi-au luat casa de la Breaza şi altele. Deci, eu n-am nici o răzbunare, cu nimeni.
N.C. – Nu, dar să ştii că nu ăştia de-aici ţi-au luat casa. Ăia de afară.

A.P. – Ce?
N.C. – Sunt nişte chestii. Titel. Stai liniştit, că nu…

A.P. – A, crezi că nu ştiu? Ştiu, nu, dar eu vorbeam aşa. Dar eu trebuie să-i urăsc? Nu pot să-i urăsc. Este un nefericit.
N.C. – Dar să ştii că ura este un sentiment mai puternic decât iubirea, aşa că…

A.P. – E mai puternic, dar e mai primitiv, e mai la îndemână.
N.C. – Vezi, asta e.
A.P. – Deci, nu din punct de vedere al revanşei – că eu nu am nici o revanşă cu nimeni – vorbesc eu despre cei care fac presă, ăia sunt în picioare, pot să spun despre ei ce cred. Deci, unul care ţi-a inventat şi ţie biografia. A inventat biografii tuturor celor care nu se mai pot apăra.

N.C. – Bun, şi?
A.P. – Păi, asta e. Eu vreau să lămurim nişte lucruri, să încercăm să răspundem.
N.C. – Bun, ştii ce se întâmplă? După părerea mea, a răspunde ăstora care mă rog, nici măcar gazetari nu pot fi numiţi, deşi s-a umplut ţara, înseamnă a te coborî. Înseamnă a abdica de la nişte principii ale tale. Şi dacă rămâi, totuşi, consecvent, că de-aia ţi-am spus de la început, că am rămas tot eu… aşa. Ce să fac, să mă apuc să-i răsund unuia care mă înjură într-un ziar, şi aşa mai departe? Să le explic celor de la „România liberă” că ar fi bine să pună mâna pe Codul de procedură penală, înainte de a scrie ce au scris despre mine? De fapt, de-aia e raţional că e nesemnat. Că trebuie să ştie şi ei că un procuror militar oricum, indiferent, şi oricine e în ţara asta, poate fi dat în judecată. Dar, domne, ăştia puteau să pună mâna pe Codul de procedură penală sau puteau să pună mâna pe o carte, să citească de drept, înainte de a scrie. Dar probabil că oamenii sunt prea grăbiţi de senzaţional şi, tocmai de-aia, câteodată greşesc. Şi atunci, ce rost are?
A.P. – Totuşi, trebuie răspuns, măcar în anumite ocazii. Şi asta aş vrea să te rog, să fii de acord ca întâlnirea noastră să fie una din ocazii. Să spunem câteva lucruri importante şi semnificative, adevărate, despre această perioadă, care n-a fost doar într-un fel, n-a avut doar 4 ani, 5 ani grei, complicaţi, ani în care nu s-a putut comunica în diverse trepte sociale. Totuşi, sunt 25 de ani, în care s-au petrecut şi multe lucruri importante, bune, valoroase. Să ştii că mi-e foarte greu să susţin asta azi. Cu atât mai greu mi-a fost ieri, în ’90, la începutul lui ’91, când tot socialismul a fost considerat un faliment. Aşa era, aşa era scenariul.
N.C. – Da.
A.P. – Tu constaţi, Nicule, că eu nu mă dezic de ce spuneam atunci? Ba, mai mult, eram mult mai critic atunci. Tu ştii mai bine, că atunci îmi permiteam să fiu critic, pentru că eram în bătălie împotriva socialismului mortificat, împotriva sistemului totalitar, pe care îl moştenisem şi pe care îl simţeam cu toţii, împotriva centralismului excesiv. Dar acum ce să fac, într-un capitalism primitiv, ni se aduce la cunoştinţă că ne-a condus un gângav. După ce cel în cauză e în mormânt, e foarte simplu să-i pui probleme. Dar atunci? Eu nu cunosc nici un aşa-zis disident, care să fi pus o problemă reală şi s-o fi pus celor care erau în stare s-o rezolve sau s-o audă. Să scrie scrisori de ofensă lui D.R. Popescu sau pe furiş, prin spioni, la „Europa liberă”, asta era mai simplu.


Nicu Ceauşescu, al treilea Nicolae dintre bărbaţii familiei
Arhivele Naţionale
Nicu Ceauşescu a fost, la 36 de ani, cel mai tânăr prim-secretar de judeţ din România
de Lavinia Betea
25/11/2009

● Funcţii deţinute la 22 decembrie 1989: membru supleant al CPEx (din 1982), prim-secretar al Comitetului ju¬deţean de partid şi preşedinte al Co¬¬mitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Sibiu (din 1987), deputat de Râmnicu Sărat şi secretar în Marea Adunare Naţională (din 1980).

● Decoraţii: Ordinul Muncii, clasa a II-a; Ordinul "23 August" (clasa a IV-a)

● Lucrări publicate: Contribuţii la fizi¬ca şi aplicaţiile descărcărilor luminiscente, Editura Aca-demiei RSR, Bucu¬reşti, 1982, Tehnologii ne¬conven¬ţio¬nale (colab.), Editura Scrisul Româ¬nesc, Bucureşti, 1982, Mică enciclopedie de relaţii inter¬naţionale pentru tineret (studiu in¬tro¬ductiv), Editura Politică, Bucu¬reşti, 1984.

● Construcţia dosarului: Dosarul de cadre din arhiva Cancelariei CC al PCR s-a întrerupt în 1971, fiind construit şi finalizat pentru primirea în partid.

Dosarul standard de primire în partid, pentru deceniile opt şi nouă, are zece file cu următorul conţinut: angajamentul de membru al PCR; fişa personală; proces verbal de la şedinţa or-ganizaţiei de bază de primire în partid; cererea şi hotărârea de primire în partid; autobiografia şi două reco¬man¬dări de primire în partid.

Fiind primit de către organizaţia de bază a Fa¬cultăţii de Fizică, Universitatea din Bucureşti a fost recomandat de către un cadru universitar şi un coleg. În cazul lui, au scris recoman¬dări lectorul universitar Plăviţu N. Constantin şi secretarul asociaţiei studenţilor comunişti din anul I fizică. Deoarece semnătura celui din urmă e indescifrabilă, numele lui a rămas neconsemnat şi în formularul tip de cerere-hotărâre de pri¬mire în partid.

● Date biografice: Din fişa personală aflăm că, după datele din buletin, Nicu este de fapt... Nicolae. Andruţă îşi botezase doi copii cu acelaşi nume. Iar Elena şi Nicolae îşi numiseră mezi¬nul tot Nicolae. Dar, un secretar general ce purta acealaşi nume cu fratele şi fiul - trei de Nicolae Ceauşescu, în prim-planul aceleiaşi scene po¬li¬tice! - era prea mult!

În 1971, autobiografia lui Nicolae N. Ceau¬şescu, zis Nicu, era următoarea (ortografia şi punc¬tua-ţia aparţin au¬torului):
"Subsemnatul Ceauşescu N. Nicolae, domici¬liat în Municipiul Bucu¬reşti, Bd. Primăverii, nr. 50 prezint următoarea fişă biografică:
M-am născut la 1 sept. 1951 în Bu¬cu¬reşti.
Tatăl meu, Ceauşescu A. Nicolae, s-a născut în 1918 are ca profesiune de bază studiile econo-mice, este membru al PCR din 1936.
Mama mea Ceauşescu Elena s-a născut în 1919 este ca profesiune de bază: inginer chimist, este membră a PCR din 1939.
Sora mea Ceauşescu N. Elena Zoia s-a născut la 1 martie 1949 este absolventă a Facultăţii de Matematică-Mecanică din Bucureşti şi membră a PCR din 1968.
Fratele meu Ceauşescu N. Valentin s-a născut la 17 februarie 1948 este absolvent al facultăţii de fizică şi membru UTC din 1962.
Am urmat cursurile Liceului Dr. Petru Groza din Bucureşti din anul 1958 până în anul 1963. La data de 7 noiembrie 1960 am fost făcut pionier.
În cadrul organizaţiei de pionieri am fost ales preşedinte de deta¬şa¬ment. În această funcţie am organizat adunările detaşamentului am primit noi membri în rândurile organizaţiei de pionieri şi am organizat efectuarea practicii care a trebuit efectuată la terminarea anului şcolar.
În anul 1963 m-am mutat din motive personale la Liceul nr. 24 din Bucureşti unde am absolvit cele 12 clase.
La 9 mai 1966 am fost primit în rândurile organizaţiei UTC. În cadrul acestei organizaţii am participat la munca patriotică care s-a efectuat de către liceul nostru pentru strângerea porumbului la unele ferme din judeţul Ialomiţa.
Tot în cadrul acestei organizaţii am fost ales în anul 1968 în biroul pe clasă.
Am absolvit liceul cu media 9 şi în vara anului 1970 am dat examen la Facultatea de Fizică unde am fost admis cu media 8 în sesiunea din iulie. În facultate am fost ales ca membru în biroul pe serie AS ca locţiitor de secretar.
La sesiunea din februarie am absolvit integral toate examenele cu media 9, 39.
Acesta este în mare fişa autobiografică pe care o prezint până la această dată.
29 aprilie 1971."




Culisele procesului lui Nicu Ceauşescu
• Mihai Voinea,Cristian Delcea

Nicu Ceauşescu a fost apărat în procesul din 1990 de avocata Paula Iacob (dreapta)
Fiul cel mic al dictatorilor a fost făcut vinovat pentru cei 99 de morţi ai Revoluţiei de la Sibiu. Pe Nicu Ceauşescu, Revoluţia din decembrie 1989 l-a prins beat. Noua putere instalată după execuţia cuplului dictatorial a avut grijă să-l scoată, definitiv, din joc pe „prinţişor“.
După ce apele s-au liniştit şi sibienii au putut să-şi plângă în linişte cei 99 de morţi căzuţi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, Revoluţia de la Sibiu a continuat pe holurile tribunalelor. Au fost mai multe procese în care s-au căutat la repezeală vinovaţii potriviţi şi s-au dictat ani grei de închisoare, anulaţi ulterior cu aceeaşi lejeritate.

Dintre acestea, cel mai important a fost, fără îndoială, procesul lui Nicu Ceauşescu, prim-secretar al PCR în Sibiu. Mezinul cuplului de dictatori Nicolae şi Elena Ceauşescu a fost trimis în judecată pentru genocid şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor.

Acum, după 20 de ani, o privire aruncată asupra modului în care fiul cel mic al cuplului dictatorial a fost condamnat la 20 de ani de închisoare relevă în mod evident faptul că Nicu Ceauşescu a fost una dintre ţintele principale ale celor care au conceput scenariul Revoluţiei.

Pentru că se bucura de o popularitate foarte mare în Sibiu şi pentru că multă lume îl vedea drept înlocuitorul tatălui său, „prinţişorul moştenitor" a fost văzut ca un potenţial pericol de cei care urmau să preia conducerea ţării. În episoadele anterioare ale serialului „Misterele Revoluţiei" aţi putut citi cum, la Sibiu, a fost pusă la cale diversiunea confictului dintre Armată şi instituţiile Ministerului de Interne.

Acest scenariu a avut menirea de a arunca asupra Securităţii şi Miliţiei imaginea de „terorişti" fără scrupule care au acţionat în slujba „clanului Ceauşescu", ucigând oameni nevinovaţi. A fost, de fapt, mutarea decisivă prin care Nicu Ceauşescu urma să fie eliminat din joc.

Au minţit poporul cu televizorul

Nicu Ceauşescu a fost reţinut în seara de 22 decembrie, când un grup de revoluţionari l-a capturat la Bucureşti, în zona Băneasa, iar cineva din mulţime l-a înjunghiat în torace. Venea de la Sibiu, împreună cu Daniela Vlădescu, una dintre iubitele sale.

Fiul cuplului dictatorial a fost prezentat la Televiziune ca un fel de lider al „teroriştilor" şi s-a spus despre el că a luat ostatici copii. De la Televiziune a fost dus la spital, iar la 28 decembrie 1989 Procuratura Generală a emis un mandat de arestare pe numele său pentru infracţiunea de genocid. Ţinând cont că la acea dată în Sibiu apele erau încă tulburi şi se auzeau în continuare focuri de armă pe străzi, era un mandat

de arestare bazat doar pe manipularea de pe micile ecrane: „La Sibiu, Securitatea trage în oameni", „Nicu Ceauşescu a luat ostatici copii" etc. Ca şi în cazul părinţilor săi, soarta lui Nicu Ceauşescu fusese pecetluită încă de la demararea scenariului pe baza căruia s-a turnat Revoluţia din 1989.

Procesul lui Nicu Ceauşescu a început în mai 1990, la Sibiu. Ulterior a fost mutat în Capitală, iar la 21 septembrie 1990 fiul cel mic al lui Nicolae Ceauşescu a fost condamnat de către Tribunalul Militar Bucureşti la 20 de ani de închisoare pentru genocid şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor.

Inventarea unor complici

Comisiile de procurori sosite la Sibiu imediat după Revoluţie au căutat la repezeală vinovaţi pentru cei 99 de morţi înregistraţi în oraşul de pe malurile Cibinului. Direcţia a fost clară: toată vina era aruncată asupra şefilor locali din Ministerul de Interne, care urmau să îndeplinească şi rolul de complici ai lui Nicu Ceauşescu.

Şapte cadre din Ministerul de Interne au fost condamnate la închisoare în primele luni ale anului 1990 sub acuzaţia de complicitate la genocid, după cum urmează: Iulian Rotariu (şeful Inspectoratului Ministerului de Interne Sibiu - 20 de ani de închisoare), Teodor Petrişor (şeful Securităţii Sibiu -18 ani), Nicu Silvestru (şeful Miliţiei Judeţene Sibiu - 18 ani),

Lucian Marin (responsabil cu mobilizarea şi organizarea în Inspectoratul Judeţean - 17 ani), Gheorghe Pădineanu (ofiţer de Miliţie - 15 ani), Vasile Popa (ofiţer de Miliţie - 15 ani) şi Nicolae Pinciu (ofiţer de Securitate - 15 ani). Unii dintre cei şapte nu au tras nici măcar un glonţ în zilele Revoluţiei, alţii au tras în seara de 21 decembrie asupra manifestanţilor care au atacat sediile Miliţiei şi Securităţii. S-au înregistrat doi morţi şi mai mulţi răniţi.

Răpus de o ciroză

Prin comparaţie, Armata a ciuruit 25 de cadre ale MI care încercau să sară gardul Unităţii Militare 01512 pentru a se adăposti de furia manifestanţilor, justificând că a fost atacată de cadrele MI. Niciun militar nu a fost condamnat.

În 1992, cei care au beneficiat de pe urma Revoluţiei erau foarte bine înfipţi în structurile puterii. Nicu Ceauşescu nu mai prezenta niciun pericol. După ce în iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 la 16 ani de închisoare, în noiembrie 1992 a rămas în picioare doar acuzaţia de port ilegal de armă, pentru care a primit 5 ani de detenţie şi a fost pus în libertate condiţionată pe motive medicale. La 16 septembrie 1996, Nicu Ceauşescu a fost internat, în stare gravă, la Spitalul Clinic Universitar din Bucureşti cu diagnosticul „ciroză hepatică".
Cazul Sibiu“, fiasco marca Dan Voinea
• Cristian Delcea,Mihai Voinea
• 1694 afişări
• Miercuri 14 apr 2010

Dan Voinea pare că nu înţelege nici acum ce este în neregulă cu „Dosarul Sibiu“
Fostul şef al Secţiei Parchetelor Militare a eşuat lamentabil în tentativa de aflare a adevărului cu privire la Revoluţia de la Sibiu. La peste 20 de ani de la Revoluţie, dosarul privind evenimentele în care 99 de persoane şi-au pierdut vieţile, la Sibiu, nu a condus la nicio sentinţă.
„Vrem adevărul despre Revoluţia din 1989", o frază rostită până la pierderea înţelesului de către oamenii politici din România. La o privire superficială, ideea generală despre „Dosarul Revoluţiei" este că, imediat după 1990, procurorii militari au dat NUP-uri pe bandă rulantă, iar din anul 1997, procurorul Dan Voinea a venit să facă lumină în poveştile încâlcite din decembrie 1989.

Peste două zile a fost transportat la clinica „Allgemeines Krankenhaus" din Viena, unde a decedat la 26 septembrie 1996. Avea doar 45 de ani.

Interesant este că şi cele 7 cadre MI condamnate la ani grei de închisoare la începutul lui 1990 au fost eliberate, fie la sfârşitul aceluiaşi an, fie pe parcursul anului 1991. Începând din 1996, odată cu schimbarea regimului Iliescu, în cazul Revoluţiei de la Sibiu au început să fie anchetaţi cei din Armată. O analiză amplă asupra „Dosarului Sibiu", întocmit de procurorul Dan Voinea, veţi putea citi în ziarul „Adevărul" de mâine.

"Nicu Ceauşescu mi-a povestit că la ultimul congres i-a spus lu' taică-su că ar fi bine să se retragă, dar a fost repezit imediat. Nicolae Ceauşescu nici nu a vrut să audă."
Paula Iacob
avocata lui Nicu Ceauşescu
la procesul din 1990

"În Ajunul Crăciunului din 1990, Nicu era foarte afectat. Cu ochii în lacrimi mi-a spus: «Dacă nu era deşteapta aia de mama, amărâtu' de taică-miu nu era acum sub pământ»."
Paula Iacob
avocata lui Nicu Ceauşescu
la procesul din 1990
Avocata Paula Iacob este cea care l-a apărat pe Nicu Ceauşescu în procesul început în 1990. S-a apropiat atât de tare de cel mai celebru client pe care l-a avut de-a lungul carierei încât acesta îi spunea adeseori: „Nu putea să-mi dea şi mie Dumnezeu o mamă ca dumneavoastră".

Paula Iacob spune că Nicu Ceauşescu a plătit pentru greşelile altora, iar el era conştient de asta: „Ceea ce s-a făcut atunci, la procesul lui Nicu Ceauşescu, a fost o reluare perfectă a modului în care acţiona Securitatea înainte de 1990. Eu am crezut în corectitudinea procesului, dar el a fost convins că va fi condamnat. I-am spus să aibă încredere, dar el mi-a zis să nu fiu naivă, că nu scapă fără 20 de ani. Când s-a dat sentinţa, s-a uitat la mine, mi-a făcut semn că «vedeţi doamnă, am avut dreptate». Când ne-am întâlnit prima dată, la Direcţia de Cercetări, în Calea Rahovei, el nu ştia că se desfiinţase pedeapsa cu moartea. Se aştepta în fiecare zi să fie executat!"
Paula Iacob vorbeşte despre coşmarul celui mai celebru dintre clienţii săi Foto: Marian Iliescu
Multă lume susţine că dacă Nicu Ceauşescu n-ar fi plecat din Sibiu la 22 decembrie, nu i s-ar fi întâmplat nimic. „Pe 22, în jurul prânzului, am auzit la radio că se vorbea despre Ion Iliescu, folosindu-se descrierea «fostul lider al tineretului, el însuşi tânăr». Ştiind activitatea domnului Iliescu, am zis: «E clar. Îl cunosc, o să merg să vorbesc cu omul foarte bine»", şi-a motivat Nicu Ceauşescu, la proces, decizia de a pleca la Bucureşti.

Drama de a fi fiul lui Ceauşescu

„După ce a fost condamnat, am vrut să cer o audienţă la Iliescu, dar Nicu a zis: «Nu doamnă, nu mergeţi să cerşiţi. Dacă o să mor în închisoare, o să mor, dar nu mor caii când vor câinii». Nicu mi-a spus că regretă că a plecat atunci din Sibiu. El voia să se pună la dispoziţia noii puteri, nu se aştepta să fie tratat în asemenea hal. Se aştepta să vină altcineva la putere şi el să ducă o viaţă normală. I-ar fi plăcut să fie profesor de fizică, fiindcă el avea facultatea. Mi-a zis odată: «Dacă mă întreba cineva dacă vreau să fiu băiatul lui Ceauşescu sau fiul unui inginer oarecare, aş fi ales pe loc a doua variantă»", povesteşte Paula Iacob.

Cunoscuta avocată susţine că moartea lui Nicu Ceauşescu a avut câteva elemente suspecte: „Când a plecat la Viena, spunea că se simte foarte rău şi că nu ar vrea să moară. «Am 45 de ani şi nu vreau să mor», aşa mi-a spus. Apoi, cu două ore înainte de a muri m-a sunat să-mi spună că a doua zi urmau să-i de drumul din spital. Era fericit şi optimist că totul merge spre bine. Clinica din Viena la care a fost internat era prea serioasă să-i spună că îi dă drumul, dacă era aşa grav. Am înţeles că Valentin, fratele lui, a vrut să vadă actele medicale, dar n-a putut. A fost vizitat de multă lume acolo, la Viena. Sunt nişte semne de întrebare", afirmă Paula Iacob.

Nicu, condamnat pentru o afirmaţie făcută la beţie
Aurel Dragomir (centru) s-a „lepădat“ de Nicu CeauşescuLuate în amănunt, în dosarele care privesc victimele Revoluţiei au rămas multe semne de întrebare. Între coperţile lor se află elemente-cheie cu privire la criminalii din decembrie '89, elemente pe care nu le-a aprofundat nimeni. Un exemplu elocvent de cum se ocoleşte adevărul despre Revoluţie îl reprezintă „Dosarul Sibiu".

În februarie 1990, şapte cadre de conducere de la Inspectoratul Ministerului de Interne Sibiu, Miliţie şi Securitate au fost condamnate la pedepse cu închisoarea între 15 şi 20 de ani. Primul pe lista acuzării era însă Nicu Ceauşescu, fiul cel mic al cuplului dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Nicu a primit 20 de ani de temniţă. Pe dosarul "lotului Sibiu" scria "genocid".

Nu s-a dorit, însă, nimic altceva decât scoaterea lui Nicu Ceauşescu (un tânăr popular la Sibiu şi nu numai) de pe tabla de şah a puterii. Nicu a fost pus în libertate în noiembrie 1992. Bolnav şi obosit, la ieşirea din puşcărie, Nicu nu mai reprezenta un pericol pentru nimeni. Complicii acestuia la aşa-zisul genocid au avut de suferit şi mai puţin, fiind scoşi de după gratii la sfârşitul anului 1990-începutul anului 1991. Apoi, peste dosarul Revoluţiei de la Sibiu a început să se aştearnă praful.

Toate tunurile pe Dragomir

În 1996, alegerile parlamentare şi prezidenţiale au fost câştigate de Convenţia Democrată Română şi Emil Constantinescu, în detrimentul gărzii lui Ion Iliescu. Noul preşedinte a promis atunci scoaterea dosarelor care vizează Revoluţia din fişete şi pedepsirea criminalilor. În 1997, procurorul militar Dan Voinea a fost numit în fruntea Secţiei Parchetelor Militare. Acesta a hotărât să se ocupe personal de "cazul Sibiu".
Voinea avea deja o imagine despre Revoluţia din oraşul lui Nicu Ceauşescu. În după-amiaza de 22 decembrie 1989, aflându-se în clădirea Comitetului Central al PCR, Voinea vorbise la telefon cu locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu la acea vreme. Conform mărturiilor lui Dragomir, discuţia dintre aceştia doi a decurs în felul următor: „Dragomire, opreşte focul la Sibiu. O să ajungi în faţa plutonului de execuţie!". Arogant, ofiţerul i-ar fi răspuns: „Bine, mâine, că astăzi avem treabă!"

Având deja o ţintă bine stabilită (trimiterea lui Dragomir după gratii), Voinea a plecat pe teren, la Sibiu. L-a luat cu el şi pe tânărul procuror militar Ilie Botoş, cel care avea să devină ulterior conducătorul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru sibieni, Botoş a rămas în memorie drept „aghiotantul lui Voinea". Pentru a-şi uşura misiunea, cei doi au apelat la oamenii care, în afară de informaţii, aveau şi o ură viscerală pentru locotenent-colonelul Aurel Dragomir.

Nicolae Pinciu, fost ofiţer de Securitate şi, totodată, unul dintre cei şapte care au fost închişi pentru genocid, la începutul anilor '90, ne-a povestit cum a demarat ancheta în "cazul Sibiu": "Prin 1997 a venit Botoş la mine, cu încă unul. A venit să afle dacă mai am eu ceva date şi informaţii ca să îi redeschidă procesul lui Dragomir. Eu l-am întrebat: «Există voinţă politică pentru treaba asta?». Zice: «De data asta, da». L-am întrebat ce materiale de documentare are şi a zis că nu are nimic. ¬Le-am zis să ia măcar presa din perioada aia. Aveam cartea lui Constantin Vasile, «Noi am fost teroriştii?!» şi le-am dat-o pe aia. Le-am zis: «Dacă vreţi o carte pe bune, luaţi-o pe asta»".

La baza dosarului au stat două cărţi

Constantin Vasile era, în 1989, subofiţer la serviciul de Contrainformaţii Sibiu. Acesta a publicat în anul 1995 cartea intitulată „Noi am fost teroriştii?!", la Editura Sibguard. Sibguard era de fapt o firmă de pază înfiinţată de Constantin Vasile. Firma şi-a încetat activitatea în urmă cu cinci ani, odată cu moartea patronului.

La documentarea cărţii „Noi am fost teroriştii?!" au contribuit mai mulţi ofiţeri de Contrainformaţii din fosta Securitate. Cartea este departe de a fi obiectivă şi are în mod clar tenta de a-l învinovăţi pe Aurel Dragomir şi Armata, în general, pentru toate crimele Revoluţiei de la Sibiu. În carte se folosesc sintagme de genul „Nu există alt vinovat pentru morţii de la Sibiu decât Aurel Dragomir!".

La aceeaşi editură, Sibguard, Iulian Rotariu (care în decembrie 1989 avea funcţia de şef al Inspectoratului Ministerului de Interne Sibiu) şi-a publicat cartea „Recurs". Lucrarea se înscrie pe aceeaşi linie a acuzării lui Dragomir pentru toate ororile Revoluţiei de la Sibiu. Voinea şi Botoş şi-au aruncat privirea şi peste cartea lui Rotariu. Dan Voinea a audiat apoi sute de sibieni, a strâns 16.000 de file de declaraţii. Presat de timp, în 1999 a scris un rechizitoriu care comprima cele 16.000 de file în 179 de pagini plus anexe. În capitolul „Expunerea faptelor" apar pasaje întregi copiate cuvânt cu cuvânt din cartea „Noi am fost teroriştii?!".

Pe alocuri sunt inserate fragmente din lucrarea „Recurs", a lui Iulian Rotariu. La finalul rechizitoriului, Voinea a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a coloneilor Aurel Dragomir şi Gheorghe Moise, a căpitanului în rezervă Francisc Tobă şi a civilului Nicolae Coşconea. Cele mai multe acuzaţii l-au vizat pe Dragomir: instigare la omor deosebit de grav, distrugere calificată, omor, neglijenţă în serviciu şi tratamente neomenoase.

Dosarul Sibiu, aşa, copiat din cărţi, a fost prezentat presei, în august 1999, ca o mare victorie asupra criminalilor de la Revoluţie. O „victorie" a Convenţiei Democrate, a lui Emil Constantinescu şi a lui Dan Voinea.

Fostul ofiţer Francisc Tobă, criminalul unui mort viu
Francisc Tobă a scăpat de povara „Dosarului Sibiu“


Francisc Tobă era, în decembrie1989, ofiţer activ la Unitatea Militară 01129 - Mârşa. Acesta a fost detaşat la Sibiu în data de 23 decembrie 1989 pentru a spori efectivele militare din acest oraş. La Sibiu, după discuţii cu zeci de martori, nu am găsit nicio mărturie care să-l incrimineze în vreun fel pe Tobă. Acesta a avut misiunea de a apăra Spitalul Municipal, datorie de care s-a achitat onorabil, susţin revoluţionarii sibieni. După Revoluţie, Tobă a fost cooptat în FSN. A rămas în partidul lui Ion Iliescu până în 2005, bifând şi un mandat de deputat de Sibiu, între 1992 şi 1996. În 2005, s-a retras din politică.
Tobă a fost inclus între cei patru inculpaţi din dosarul întocmit de Dan Voinea, pentru „săvârşirea infracţiunii de tentativă la infracţiune de omor deosebit de grav şi complicitate la infracţiunea de tratamente neomenoase".

Pe scurt, Tobă a fost acuzat că a transportat pe turela unui TAB mai mulţi răniţi, pe care i-a dus la arestul de la bazinul de înot al UM 01512. A mai fost acuzat că l-a omorât pe Viorel Sârbu, care trăieşte şi astăzi. În 1999, Tobă era membru PDSR, iar o eventuală condamnare a acestuia ar fi reprezentat o puternică lovitură de imagine pentru CDR. Francisc Tobă nu a fost însă condamnat. La începutul acestui an, Laura Codruţa Kövesi, procurorul general al României, a infirmat rezoluţia dată în urmă cu mai bine de 10 ani, în cazul lui Tobă.

Mostre de „copiuţe"

Dan Voinea nu a copiat din cartea lui Constantin Vasile statistici sau declaraţii, ci fragmente cu o tentă vădită: împotriva Armatei, în general, şi a colonelului Aurel Dragomir, în special. Trei dintre acestea sunt elocvente.

„După terminarea adunării, elevii din UM 01512 au fost introduşi în sălile de cursuri, unde, din ordinul locotenent-colonelului Aurel Dragomir, au dat o lucrare de control cu tema: «Poziţia partidului şi a statului nostru, a tovarăşului Nicolae Ceauşescu faţă de evenimentele de la Timişoara»".

„În acele momente (n.r. - în dimineaţa de 21 decembrie 1989), locotenent-colonelul Aurel Dragomir a cerut acordul lui Nicu Ceauşescu pentru a restabili el ordinea deoarece «ăştia de la Miliţie nu sunt buni de nimic»".

„De precizat că la foarte scurt timp de la molestarea echipajului de Miliţie în Piaţa Republicii şi incendierea autoturismului ARO (n.r. - tot în dimineaţa de 21 decembrie 1989), lucrătorii Ministerului de Interne - inclusiv cei de la trupele de Securitate au fost retraşi în cazărmi, rămânând în dispozitiv numai militarii MApN".

Cum nu se face o anchetă

Cele 16.000 de file ale „Dosarului Sibiu" se pot contabiliza în timp pierdut. Asta pentru că, în 2001, ¬Curtea Militară de Apel a dispus restituirea dosarului la Secţia Parchetelor Militare în vederea refacerii. Au fost invocate mai multe vicii de procedură. Am discutat cu Dan Voinea traseul „dosarului Sibiu". Fostul şef al Secţiei Parchetelor Militare (a fost destituit în anul 2007) este convins că dosarul pe care l-a întocmit este „beton".

„Am trimis rechizitoriul în instanţă. Instanţa l-a ţinut câţiva ani pe rol şi, la un moment dat, un avocat a zis că nu am cerut aprobare pentru trimiterea lui Dragomir în judecată. Conform legii vechi, pentru trimiterea unui ofiţer în judecată e nevoie de avizul comandantului. Era nevoie de aprobarea lui ¬Stănculescu, că el era atunci. Ăştia de la Tribunalul Militar au găsit chichiţa asta şi au restituit dosarul, iar acum stă la Parchetul Militar. Chestia asta exista în codul de dinainte de '89. La procesele generalilor Victor Atanasie Stănculescu sau Iulian Topliceanu nu a cerut nimeni aşa ceva. Cum să cer aprobarea şefului lui când era sub urmărire şi ăla?", spune Voinea.

Cu privire la acuzaţia de a fi copiat din cărţi, cuvânt cu cuvânt, fragmente mari din Rechizitoriu, Voinea a replicat: „N-am citat din nicio carte în Rechizitoriu. L-am audiat şi pe Constantin Vasile, cel care a scris cartea, dar nu ¬i-am citit lucrarea".

După ce i-am pus în faţă atât cartea, cât şi Rechizitoriul, Dan Voinea a acceptat: „Da, corespunde. Trebuie văzută declaraţia lui, că eu din declaraţia lui am luat (n.r.- explicaţia e absurdă: cartea a apărut în 1995, ancheta lui Voinea a demarat în 1997). Apoi nu interzice nimeni să te informezi, să te uiţi în presă sau în cărţi. Când am stat de vorbă cu Vasile, am pus sub semnul întrebării foarte multe lucruri, pentru că el se arunca la tot felul de afirmaţii". O întrebare rămâne fără răspuns: de ce a scris Dan Voinea un rechizitoriu pe baza unor afirmaţii lansate de un fost subofiţer de Contrainformaţii?

Niciun cuvânt despre ROMBAC

În dorinţa de a face din Aurel Dragomir un personaj-monstru, Dan Voinea s-a concentrat pe victimele Revoluţiei de la Sibiu, încercând să găsească între fostul comandant de garnizoană şi toate persoanele decedate legături de cauzalitate. A neglijat (intenţionat sau nu) să dezlege enigmele „cazului Sibiu". Dan Voinea nu a ţinut cont de declaraţiile martorilor din punctele-cheie ale Revoluţiei sibiene. A scris în rechizitoriu că, la 21 decembrie 1989, Armata a tras în mulţime, deşi toţi martorii consultaţi de reporterii „Adevărul" neagă acest fapt.Voinea susţine că nu a existat nicio implicare externă în evenimentele de la Sibiu.

Nu pomeneşte însă nimic de aeronava ROMBAC, sosită în mod bizar la Sibiu, la data de 20 decembrie 1989, având la bord câteva zeci de pasageri rămaşi neidentificaţi până azi. „Adevărul" va prezenta în ediţia de mâine mărturiile unui sibian care s-a aflat întâmplător în res¬pectivul avion. Toate marile întrebări ale Revoluţiei sibiene trimit spre pista pe care a aterizat acest avion.

De asemenea, în rechizitoriul întocmit de Dan Voinea nu apare niciun cuvânt despre bărbaţii care au descins în Piaţa Mare în dimineaţa de 21 decembrie şi care erau îmbrăcaţi în haine de militari în termen, deşi aveau vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani. „Adevărul" a publicat în numerele trecute o fotografie ce atestă prezenţa în zona Pieţei Mari din Sibiu a unor persoane care luau probe pentru o viitoare condamnare a manifestanţilor.

Militarii şi miliţienii care a fost trimişi în Centrul vechi al oraşului Sibiu au fost supervizaţi din podurile clădirilor cu vedere spre Piaţa Mare de persoane care au făcut fotografii pe film color. Filmele au fost găsite ulterior aruncate pe stradă. Prezenţa unor persoane în podurile respectivelor clădiri este mai mult decât suspectă în condiţiile în care mai mulţi revoluţionari care s-au aflat în Piaţa Mare spun că primii morţi ai Revoluţiei sibiene, Ioan Mititel şi Liviu Giura, au fost împuşcaţi dintr-un punct aflat la înălţime. Este, de altfel, singura variantă plauzibilă ţinând cont de faptul că cei doi bărbaţi au fost împuşcaţi mortal, deşi erau înconjuraţi de un grup de oameni.

Chestiuni de viaţă şi de moarte

În demersul său din perioada 1997-1999, Dan Voinea a comis greşeli greu de explicat. În consecinţă, „Dosarul Sibiu" a fost întors din drum spre refacere, fază în care se află şi astăzi.

Viorel Sârbu, fost ofiţer de Securitate, spune că în rechizitoriul lui Dan Voinea a fost şi mort, şi viu. „Prima dată am fost chemat să dau declaraţii prin '98 pentru dosarul lui Dragomir. S-a trimis dosarul în judecată la Tribunalul Militar Bucureşti. De acolo a fost trimis înapoi spre cercetare. Din nou am fost chemat să dau declaraţii. S-a întocmit rechizitoriul, dar acel rechizitoriu conţinea o grămadă de greşeli. Eu apăream ca mort şi în acelaşi timp apăream în dosar cu declaraţie de martor", ne-a mărturisit Sârbu.

"Mi-am format convingerea că nu a existat niciun terorist pentru că toţi cei 600 de oameni reţinuţi la UM 01512 erau cetăţeni din Sibiu."
Dan Voinea
fostul şef al Secţiei
Parchetelor Militare



Rechizitoriul pe baza căruia Nicu Ceauşescu a fost trimis în judecată şi condamnat la 20 de ani de închisoare conţinea pasaje halucinante, care confirmă faptul că fiul cuplului dictatorial trebuia scos vinovat cu orice preţ pentru morţii Revoluţiei de la Sibiu.

„După fuga dictatorului Ceauşescu şi a soţiei de pe acoperişul Comitetului Central, grupul de securişti şi miliţieni a pătruns în incinta unităţii militare 01512 prin escaladarea gardului, cu scopul de a ocupa unele puncte strategice, dar n-au reuşit, fiind dezarmaţi şi reţinuţi", se menţiona în rechizitoriu. În realitate, miliţienii şi securiştii încercau să se adăpostească în unitate de furia manifestanţilor. Nu au fost dezarmaţi şi reţinuţi, ci împuşcaţi ca la plutonul de execuţie. 25 de cadre MI şi-au pierdut viaţa în acel măcel!

Rechizitoriul continuă: „În zilele imediat următoare (după 22 decembrie), când în diverse locuri ale municipiului Sibiu elemente de rezistenţă din cadrul Ministerului de Interne au continuat să tragă asupra populaţiei, au mai fost ucise încă 65 de persoane, iar alte 139 au fost rănite". Afirmaţiile sunt mai mult decât absurde. Începând din seara de 22 decembrie Nicu Ceauşescu fusese reţinut, deci n-ar mai fi putut coordona o presupusă mişcare teroristă care a acţionat în zilele următoare.

În plus, din 23 decembrie, toţi angajaţii MI din Sibiu, inclusiv femeile de serviciu, fuseseră reţinute la Unitatea MIlitară 01512, deci n-ar mai fi putut să tragă asupra populaţiei. De asemenea, indivizii misterioşi care au tras din diverse clădiri după 22 decembrie n-au fost indentificaţi nici până astăzi, iar în rechizitoriul întocmit imediat după 1990 se afirma că făceau parte din Ministerul de Interne. Diversiunea cu buletinul de identitate

Reţinut la UM 01512 în după-amiaza de 22 decembrie, Nicolae Pinciu, fost ofiţer de Securitate, susţine că totul a fost o înscenare pentru a pune cadrele MI în postura de complici ai lui Nicu Ceauşescu. „Nicu nu putea face singur genocid, trebuia să i se găsească şi nişte complici. Nouă ne-au rămas şi documente şi tot în sediu, când ne-au dus la UM 01512. Buletinul meu a fost găsit pe acoperişul Hotelului Continental, lângă o armă. De pe acest hotel s-a tras după 22 decembrie, ca şi din alte puncte, unde au fost găsite buletinele altor colegi de-ai mei. Noi eram reţinuţi, nu aveam cum să tragem de acolo, a fost o înscenare", afirmă Pinciu.

Principalul moment de care s-au agăţat procurorii în acuzarea făcută la adresa lui Nicu Ceauşescu în 1990 s-a petrecut pe 17 decembrie 1989. Atunci, după teleconferinţa convocată urgent de Nicolae Ceauşescu în urma evenimentelor de la Timişoara, Nicu Ceauşescu s-a adresat celor prezenţi, printre care se aflau Aurel Dragomir, comandantul Garnizoanei Sibiu, Iulian Rotariu, şeful Inspectoratului Ministerului de Interne, şi alţii.

„Din acest moment suntem în stare de război. Armata, Gărzile, Internele, acţionaţi fără discuţii. Tragem fără somaţie, că nu ne înving ei pe noi!". Această afirmaţie a primului secretar de la Sibiu a fost confirmată, la proces, de mărturia lui Aurel Dragomir. De asemenea, martorii au confirmat că, în momentul teleconferinţei din 17 decembrie, Nicu Ceauşescu se afla în stare de ebrietate, lucru recunoscut şi de acesta.

„Îşi fac numărul şi pleacă"

Nicu Ceauşescu s-a apărat spunând că nu se referea nicidecum la populaţia civilă a Sibiului, ci la eventualele elemente străine care aveau să atace diverse instituţii, aşa cum fusese informat că se petrecuse la Timişoara. „Am spus că suntem în stare de război tocmai având în vedere atacarea de către anumite elemente străine, aşa cum ni s-a prezentat nouă. Nu a însemnat ca să facem uz de armă împotriva populaţiei municipiului sau judeţului Sibiu", a declarat Nicu Ceauşescu în timpul procesului.

*****

Cocoţată pe creasta valului revoluţionar, noua putere i-a arestat, dea valma, atât pe cei mai importanţi dintre membrii elitei comuniste, cât şi pe urmaşii soţilor Ceauşescu. În Decembrie '89, arestarea lui Nicu, adus târâş şi prezentat în direct la televiziune, înjunghiat şi plin de sânge, precum şi a lui Valentin şi Zoe Ceauşescu, au fost unele dintre cele mai "tari" episoade ale "Revoluţiei în direct".

După calmarea situaţiei, toţi trei au fost trimişi în judecată, sub nişte acuzaţii extrem de grave. Ulterior, procesele lor au devenit imaginea cea mai clară a incoerenţei specifice justiţiei postdecembriste. Iniţial, Nicu Ceauşescu a fost trimis în faţa judecătorilor sub acuzaţia de "genocid".

Început la 26 mai 1990, procesul lui s-a încheiat la 21 septembrie, prin pronunţarea, în primă instanţă, a unei condamnări de 20 de ani de puşcărie. Dar nu pentru "genocid", ci pentru "instigare la omor deosebit de grav", la care se adăugau alţi cinci ani pentru "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor". Procesul s-a încheiat abia la 20 noiembrie 1992, o dată cu pronunţarea sentinţei definitive.

Trimis în faţa justiţiei pentru "genocid", "Prinţişorul" a fost condamnat la cinci ani de detenţie pentru... port ilegal de armă şi încălcarea regimului armelor şi muniţiilor. Ceva mai târziu, Nicu a fost eliberat condiţionat pe motive medicale. La 26 septembrie 1996, însă, el a murit într-un spital din Viena. Readus în ţară, corpul celui care fusese acuzat cândva de "genocid" a fost înmormântat cu onoruri militare, cu sicriul înfăşurat în drapelul tricolor.

Arestat la 24 decembrie 1989, Valentin Ceauşescu a început să fie anchetat iniţial abia după 24 ianuarie 1990, pentru "complicitate la subminarea economiei naţionale", plus "abuz împotriva intereselor unor persoane". Au fost o anchetă şi un proces de-a dreptul aiuritoare: infracţiunea de subminare a economiei naţionale fusese amnistiată încă de la 9 ianuarie 1990. Nu a contat: Valentin a mai fost ţinut în arest până în august 1990, când a fost pus în libertate.

Procesul a continuat şi, până la urmă, el a fost achitat pentru infracţiunea care fusese amnistiată cu două săptămâni înainte ca el să ajungă în faţa procurorilor. Cu toate acestea, el a mai fost târât prin justiţie până în 1996, când a fost scos de sub urmărirea penală şi pentru abuzul pe care se spunea că l-ar fi comis împotriva unor persoane. Iar ambele sentinţe au adus cu ele o concluzie: Valentin Ceauşescu a fost ţinut degeaba opt luni după gratii. Fapt care arată că, la fel ca acum, nici pe atunci procurorii nu prea se dădeau peste cap să respecte "subtilităţile" procedurale.

Zoe Ceauşescu şi soţul ei, Mircea Opran, au fost arestaţi tot la sfârşitul lui 1989 şi tot sub acuzaţia de "subminarea economiei naţionale". Acuzaţie care s-a dovedit a fi la fel de greu de demonstrat ca şi cea a lui Valentin. Astfel că, pe la mijlocul lunii august 1990, ambii soţi au fost puşi în libertate. Acestea au fost însă doar primele lupte din lungul război pe care l-au avut de purtat cei trei copii ai familiei Ceauşescu cu justiţia postcomunistă. Încă de la început, probele juridice cu adevărat relevante au fost înlocuite cu imaginile "cântarului de aur" găsit acasă la Zoe, ori cu celebrii robineţi, tot din aur, care păreau să demonstreze că "beizadelele" chiar au jefuit economia naţională.

Motiv pentru care atunci s-a pus în mişcare un soi de haiducie modernă: sechestrarea averii celor trei, o decizie a justiţiei care a părut corectă multora dintre noi. Dar dreptatea nu se face pe bază de păreri: în toţi anii care au urmat, justiţia nu a fost în stare să demonstreze că vreunul dintre cei trei inculpaţi era, cu adevărat, vinovat. Dar asta nu a însemnat că sechestrul pus asupra averii "juniorilor" Ceauşescu a fost ridicat la fel de simplu cum a fost instituit.

Moartea prematură l-a împiedicat pe Nicu să se mai judece pentru recuperarea averii confiscate în baza unor acuzaţii care nu au fost niciodată dovedite. Această sarcină a fost preluată de Zoe şi de Valentin. Din păcate pentru ea, nici Zoe n-a mai apucat să ducă la capăt "războiul" cu justiţia care acum îşi zice "democratică": a murit la 20 noiembrie 2006. De fapt, Zoe Ceauşescu şi-a petrecut ultimii ani de viaţă încercând să afle dacă trupurile înhumate în Cimitirul Ghencea Civil sunt cu adevărat ale părinţiilor săi.

A fost un alt proces lung, pe care nu a apucat să-l ducă la capăt. Şi asta pentru că, în mod ciudat, Ministerul Apărării Naţionale a refuzat vehement să accepte exhumarea celor două persoane înmormântate acolo în vederea efectuării unor expertize medico-legale care să le ateste adevărata identitate. Acum, Valentin a rămas singurul dintre "juniorii" Ceauşescu care se mai poate lupta cu justiţia aşa cum au făcut-o toţi trei timp de 20 de ani. Două decenii în cursul cărora ei au fost anchetaţi şi judecaţi doar pentru că purtau numele de Ceauşescu. Paula Iacob, avocata lui Nicu, a relatat că, în 1990, însuşi seniorul Corneliu Coposu ar fi afirmat: "Cum este posibil să fie arestaţi copiii lui Ceauşescu pentru faptele părinţilor, doar pentru motivul că sunt copiii lor?! Este o mare nedreptate".







Nicu Ceauşescu - înjunghiat, umilit, arestat
• Mihai Mincan
• Joi 26 nov 2009

Nicu Ceauşescu a fost prezentat rănit, fiind introdus prin formula „Prinţişorul moştenitor“
Atacat la intrarea în Bucureşti, Nicu Ceauşescu, atunci în vârstă de 38 de ani, este dus, plin de sânge, la Televiziunea Română şi prezentat pe post de „trofeu“ al Revoluţiei. După ieşirea din direct, cel care primise ad-hoc porecla de „Prinţişor“ avea să fie lăsat în paza unui căpitan, care l-a ameninţat cu moartea “la fiecare câteva minute”.
Bulversat de rapiditatea evenimentelor şi incapabil să răspundă măcelului care începuse în Sibiu, Nicu Ceauşescu decidea, în cursul zilei de 22 decembrie 1989, să fugă la Bucureşti.
Premisele erau îmbietoare: unchiul său, Ilie Ceauşescu, îi promisese un elicopter, iar pe drum, spre aeroport, Nicu aflase că puterea fusese preluată de către Ion Iliescu, persoană despre care credea că "se poate vorbi cu el foarte bine".


Elicopterul este înlocuit cu un Oltcit
La momentul fugii dintr-un oraş ce se tranforma într-un adevărat teatru de război, Nicu Ceauşescu visa o cooptare în rândul noii conduceri de la Bucureşti.
Se autocaracteriza ca fiind "o persoană utilă". Nici nu avea să bănuiască dezastrul din următoarele zeci de ore. Bătut şi înjunghiat la intrarea în Bucureşti, avea să fie prezentat, pe post de trofeu, la Televiziunea Română. Tot aici urma să fie agresat din nou, umilit şi ameninţat în repetate rânduri cu moartea. În final, după o operaţie întârziată, Ceauşescu-junior avea să fie predat procurorilor.
22 decembrie 1989. Ajuns la aeroportul Sibiu, în jurul orei 13.00, Nicu Ceauşescu aude dinspre oraş focuri puternice de armă. "Trag TAB-urile. Probabil c-a fost atacat Dragomir (n. red. - colonelul Aurel Dragomir, şeful Garnizoanei Sibiu), iar acum ripostează", îi transmit securiştii ce-l însoţiseră până în acest punct. Potrivit propriei mărturii, în faţa instanţei ce-l judeca în 1992, ultimele cuvinte auzite de Ceauşescu-junior, înaintea de părăsirea definitivă a Sibiului, au fost: "Trage Armata în Securitate!".
"Prinţişorul" petrece aproximativ o oră în incinta aeroportului, aşteptând în zadar elicopterul ce-i fusese promis de Ilie Ceauşescu. Înfricoşat de focurile de arme bubuind aproape continuu dinspre oraş, Nicu ia hotărârea să plece la Bucureşti cu maşina. Prietena sa, soprana Daniela Vlădescu, îi oferă autoturismul personal, un Oltcit.
Nicu Ceauşescu porneşte spre Bucureşti, urmând traseul Copşa Mică - Făgăraş - Sinaia - Câmpina - Ploieşti. Pe drum se opreşte o singură dată, să alimenteze cu benzină. Îl întreabă pe angajatul benzinăriei cum merg lucrurile la Bucureşti, iar acesta îi răspunde că "este linişte, oamenii se adună la Televiziune şi la Radio". Informaţia îl linişteşte pe Nicu şi îl face să creadă că decizia de a merge în Capitală a fost cea potrivită. De la fuga părinţilor săi cu elicopterul, de pe sediul CC al PCR, trecuseră aproximativ trei ore.




Scuipat, bătut şi înjunghiat

În jurul orei 19.00, "Prinţişorul" ajunge la intrarea în Bucureşti, în dreptul Aeroportului Băneasa. Opreşte maşina, obligat de câteva autobuze parcate de-a curmezişul drumului. Coboară din autoturism şi se îndreaptă spre primii militari pe care-i zăreşte. Este recunoscut de aceştia şi băgat într-o maşină a Armatei, ce urma să se îndrepte către Televiziunea Română, locul considerat de Ceauşescu-junior ca fiind "centrul noii puteri".
Maşina în care se aflau şoferul şi, pe bancheta din spate, Nicu flancat de doi militari este atacată de un grup de oameni ce-l recunoscuseră pe fiul dictatorilor. Cei doi militari sunt bătuţi, fiind acuzaţi că ar fi încercat să-l protejeze pe Ceauşescu-junior. "Prinţişorul" este scos din autoturism şi, după câţiva pumni şi picioare primite în stomac, este condus de mulţimea furioasă către un autobuz parcat în zonă.
La urcarea în autovehicul este înjunghiat de o persoană necunoscută, în partea stângă a stomacului, scuipat şi bătut încă o dată. În final, cei prezenţi se decid: tot Televiziunea Română rămâne punctul de destinaţie, dar pentru cu totul alte motive decât cele la care se aştepta Nicu. Revoluţionarii voiau să-l prezinte oamenilor, în direct, pe fiul "satrapilor".

„Să apară, dar să nu vorbească!"
Nicu Ceauşescu este adus la Televiziune în jurul orei 21.00. Este preluat imediat, din curte, de căpitanul Emil "Cico" Dumitrescu şi urcat la etajul 11 al instituţiei. Plin de sânge, "Prinţişorul" este introdus într-o cameră plină de oameni, roind cu toţii în jurul lui Ion Iliescu. Iată cum avea să descrie Nicu Ceauşescu scena respectivă, în iulie 1991: "A fost o blocare din partea lor. Se uitau destul de curios la mine. Dl. Iliescu a spus: «Haideţi să continuăm comunicatul, iar el să fie ţinut de Armată!»".
Fiul Ceauşeştilor este scos din cameră şi aşezat pe jos, rezemat cu spatele de un perete. După câteva minute, revine Ion Iliescu şi începe o discuţie interminabilă cu "un tânăr", cum avea să povestească Nicu. Miza: dacă e bine sau nu ca fiul dictatorilor să fie arătat la televizor. "Cineva a spus: «Bine, să apară, dar să nu vorbească! »", povestea Ceauşescu-junior.
În timpul discuţiei, la faţa locului îşi face apariţia şi ziaristul Mihai Tatulici. Ce avea să urmeze este unul dintre episoadele emblematice ale Revoluţiei. "Domnul Tatulici fusese, până la acel moment, un aşa-zis prieten al lui Ceauşescu-junior. În seara aceea, pe holurile Televiziunii, l-a bruscat pe Nicu. Îi striga: «Nu ţi-e ruşine de ce i-ai făcut poporului ăstuia?»", povesteşte procurorul Dan Voinea, cel care a instrumentat dosarul privind faptele ce au avut loc la acel moment.
Cele 170 de secunde în direct ale lui Nicuşor
Teodor Brateş: O clipă, o clipă vă rugăm! Vedeţi cine este aici în studiou. Este prinţişorul moştenitor, Nicu Ceauşescu. Cel care la recentul congres, la această parodie de congres, a cîntat osanale tăticului şi mămichii. Cu neruşinare, pur şi simplu! Sigur, nu e cazul să ne vorbească. Am vrut doar să vă informăm c-a fost prins. Şi va fi supus judecăţii poporului.
Trebuie să fie judecat legal, de către popor. Emil „Cico" Dumitrescu: Permiteţi-mi să vă spun, dragi concetăţeni, că a venit singur să se predea. L-au adus trei tovarăşi, care sînt aici în spate. Vă rog, poftiţi în faţă, ca poporul să vă vadă!
Un tânăr: Trebuie să mulţumim oamenilor care ne-au înţeles şi au vrut neapărat ca să-l vadă la Televiziune, să ştie toată ţara că este aici, că nu sînt zvonuri.
Teodor Brateş: Şi că este arestat. Un tânăr: Că este arestat. Ne-a mărturisit, în momentul în care l-am scos din maşină, că este Nicu Ceauşescu şi că a avut ostateci, că a luat ostateci copii. Ne-a mărturisit! (Nicu Ceauşescu face un gest de tăgadă.) Minte din nou, cum a minţit întotdeauna! (Se suprapune cu Teodor Brateş.) Pentru acest lucru l-am protejat ca să vorbească. (...)
Emil „Cico" Dumitrescu: Vă rog, vom analiza, va veni momentul cînd vom analiza faptele care le-a făcut şi cu ce-i vinovat şi cu ce este nevinovat. Dar vă rugăm foarte mult: să nu cumva să încerce cineva, în această perioadă, să se dea la acte care sînt necontrolate! (voce: "Că oricum l-am salvat"). Noi (voce: "Noi l-am adus întreg") îl avem aici lîngă noi. A mărturisit că a plecat de la Sibiu şi a dat ordin comandantului Securităţii din Sibiu să nu tragă. (voci: "Minte!") Asta-i versiunea pe care o spune. Vom verifica-o.
Un bărbat: Pierdem prea mult timp cu el. Nu mai discutăm atîta.
Un tânăr: A mărturisit că a luat ostateci copii! (voce:"Să ne spună două cuvinte!") Să ne spună două cuvinte!
Voci: Nu, nu, nu. Linişte, nu vorbeşte criminalul! Tiranii au vorbit destul! Gata.
„Ne-a zis că a luat ostatici copii"
Nicu Ceauşescu este băgat în Studioul 4 al Televiziunii Române, fără a fi adus, pentru moment, în faţa camerelor de luat vederi. Căpitanul Emil "Cico" Dumitrescu îi pasează un bilet prezentatorului Teodor Brateş, care se retrage, preţ de câteva zeci de secunde. În spatele camerelor are loc o a doua discuţie, a celor aflaţi în studio, privind oportunitatea prezentării în direct a lui Nicu Ceauşescu.
"Am ajuns cu toţii la concluzia că era oportun, dar numai cu condiţia să nu stârnim compasiune. Dacă starea sănătăţii lui nu era normală, mai bine renunţam, pe moment, să-l prezentăm şi ar fi fost mai potrivit să aşteptăm când «va arăta mai bine»", povesteşte Teodor Brateş. Nicu Ceauşescu este fimat în direct timp de aproximativ două minute şi 50 de secunde. Acesta este momentul în care este numit pentru prima dată "Prinţişorul moştenitor" de către Teodor Brateş.

„Iarăşi minte!"
Un tânăr prezent afirmă că Nicu i-ar fi spus, pe drum, că a luat copii ostatici. Nicu încearcă să se apere, însă nu este lăsat de acelaşi personaj. "Iarăşi minte!", strigă acesta. De altfel, tema copiilor „luaţi ostatici" devenise deja o „marcă" a Revoluţiei, fiind anunţată încă din după-amiaza de 22 decembrie 1989.
O altă persoană dintre cele aflate în jurul "Prinţişorului" încearcă să-i dea cuvântul, însă este întreruptă abrupt de mai multe voci: "Nu, nu, nu. Linişte, nu vorbeşte criminalul! Tiranii au vorbit destul! Gata". Plin de sânge, Nicu Ceauşescu este scos din Studioul 4.
„Să ne urăm succes!"
După ieşirea din emisie, Nicu Ceauşescu este dus într-un birou al Televiziunii şi lăsat sub supravegherea unui anume căpitan Chioranu care, potrivit mărturiei "Prinţişorului", îi spunea, la fiecare câteva minute, "ba că mă omoară, ba că nu mă omoară".
A doua zi, pe 23 decembrie 1989, este transportat la Spitalul Militar Central, unde va fi supus unei intervenţii chirurgicale, în
urma rănii suferite prin înjunghiere.
Nicu Ceauşescu este externat pe 28 decembrie 1989 şi, aproape imediat, începe ancheta pe numele său, fiind acuzat pentru "ordinul dat în ziua de 17 decembrie 1989 trupelor din garnizoana Sibiu, de a folosi armele de foc împotriva poporului răsculat, cu consecinţa uciderii şi vătămării grave a integrităţii corporale a unor grupuri mari de persoane, ce constituie infracţiunea de genocid".
Despre soarta sa, poporul avea să mai afle o singură dată, la 23 decembrie 1989, când, în informarea din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prezentată de Ion Iliescu la Televiziunea Publică, se spunea: "În fine, stimaţi cetăţeni, sunt arestaţi şi Ilie şi Nicu Ceauşescu. Va veni momentul judecăţii drepte, severe, a poporului, a celor care s-au făcut vinovaţi de această tragedie naţională. (...) Nimic nu mai poate întoarce roata procesului de înnoire a României. Să ne urăm succes!".
După doi ani de proces, din 1990 până în 1992, şi o perioadă de detenţie întreruptă pe motive medicale, Nicu Ceauşescu avea să moară, singur, la 45 de ani, din cauza unei ciroze. Se întâmpla pe 25 septembrie 1996, în spitalul "Allgemeines Krankenhaus der Stadt" din Viena.

Source: [Ziarul] http://www.ziarulcn.com Wed, 22 Nov 2006
• EVZ e cel mai pregătit cotidian pe acest subiect. Nu numește “evenimentul”, doar publică, pe 25, 26, 27 ianuarie, câte un material tangențial evocator. Cel dintâi e un interviu cu Dinu Săraru, directorul ""controversat" al Teatrelor Mic și Foarte Mic, iar atitudinea intervievatului e dintre cele mai antipatice - de tipul uau, să vă povestesc cum m-am întâlnit eu cu El și cum m-a impresionat și cum am scăpat viu, nu știu ce am făcut dar m-a invitat și la mare după aceea.. Iar pentru că l-ma privit ochi atunci, acum pot să-i facă, detașat un portret și, în virtutea experienței de viață, să pun un diagnostic: „Grăbit, cu glasul hârâit, răguşit, cuvântul scurt, provocator, cu ochi care priveau sec. Am văzut la Ceauşescu semnele bolii tipice dictatorilor”.

Partea a doua a interviului e publicată pe 27 ianuarie cu titlul Săraru: Să nu confundăm munca unui popor cu Ceauşescu şi cultul lui. Citez un fragment relvant:
“Ştiam că lui Nicu Ceauşescu i-a plăcut mult romanul lui Bulgakov pe care i-l dăduse să-l citească iubita lui, Donca, fiica lui Niculescu Mizil. Am cerut o audienţă, i-am vorbit despre spectacol şi despre faptul că în jurul lui au şi început zvonuri alarmante şi l-am rugat să vină să asiste la spectacol, într-una din serile în care se desfăşurau atunci, cu mine, directorul teatrului, repetiţiile generale, înaintea premierei. A venit, chiar în seara audienţei, actorii ştiau, eram în sală doar eu cu el şi cu Donca şi securistul teatrului, colonelul Mureşan care, evident, aflase de vizionare; s-a jucat senzaţional, invitatul i-a felicitat călduros pe actori şi pe regizoarea Cătălina Buzoianu, ne-a promis şi sprijinul în găsirea unui dog german albastru care să-l însoţească pe Pilat în scena judecăţii celebre, ni l-a şi trimis, a doua zi la repetiţie(...) altă vizionare n-a mai avut loc!”

•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
• Nicu Ceauşescu şi-a continuat în instanţă şirul de argumente în apărarea sa. "Aşa-zisul ordin de a se trage, pentru care sunt condamnat, repet, nu corespunde realităţii. De altfel, nu era de competenţa mea să dau un asemenea ordin."
o
o Avea o stare de spirit groaznică, dar spusele sale din instanţă (cf. documentelor din arhiva personală a domnului Ion Cristoiu) îl arată calm, precis, documentat, cu dorinţa neascunsă ca răspicatele cuvinte să nu-i fie uitate vreodată. Deşi viaţa părea să nu mai aibă nici un sens pentru el, nu voia ca istoria să pună în dreptul lui ilara notiţă: "Criminal, beţiv şi afemeiat". Tocmai de aceea, a "ascuns", subtil, printre cuvintele riguroase, de instanţă, un mesaj "de adio", cu iz "testamentar".
ORDINE
"Comandanţii unităţilor militare (MApN, MI) au participat la teleconferinţa din 17 decembrie 1989 şi au auzit direct ce s-a transmis. Pe de altă parte, eu nu aveam nici atribuţiile în legătură cu asemenea ordin, iar comandanţii respectivi, în conformitate cu legea şi regulamentele militare, nu aveau dreptul de a executa ordine (alarmarea unităţilor, înarmarea cu muniţie, deplasări de trupe, a tehnicii din dotare, nemaivorbind de a face uz de armă) decât dacă acestea proveneau direct şi nemijlocit de la eşaloanele militare superioare", a continuat Nicu Ceauşescu să expună în faţa instanţei. "(...) A se vedea în acest sens transmiterea de către MApN - MStM, a indicativului «Radu cel Frumos»; precum şi a indicativului de a intra în situaţia a III-a a cadrelor MI - practic acelaşi lucru, acestea au fost transmise de către cadrele de conducere competente din ministerele respective (a se vedea declaraţiile martirilor în proces), şi nu de mine sau alt for politic. Procesul a demonstrat, cu claritate, mai ales prin declaraţiile contradictorii, prin omisiunile voite, pentru a-şi acoperi responsabilitatea proprie, că lt. col. Dragomir A. este responsabil de măsurile respective; astfel, el a dat ordine, fără ştirea mea, de înarmare a populaţiei civile, de organizarea mitingurilor de adeziune care au avut loc în UM ale MApN, în urma teleconferinţei din 20 decembrie 1989. În toată perioada evenimentelor din Sibiu şi, mai ales, după orele 12:00 din 22.12.1989, el a organizat toate acţiunile militare al MApN, MI şi DSS; din ordinul cui nu cunosc, astfel solicitând eşaloanelor lor superioare şi aducând tehnică de luptă din afara garnizoanei (TAB-uri, tancuri), iar unitatea de elicopter şi celelalte forţe din garnizoană, care au executat misiuni de luptă cu tot armamentul din dotare asupra oraşului, începând cu 22 decembrie până la sfârşitul anului 1989. A se vedea în acest sens declaraţia pe care acesta a făcut-o la procuratură şi care trebuie (sau ar trebui) să fie la dosar."
PRECIS
Nicu nu se lasă şi menţionează Legislaţia Internaţională a Drepturilor Omului: "Nici prima instanţă, nici instanţa de recurs nu au ţinut seama că evenimentele din decembrie 1989 s-au desfăşurat în condiţiile când unităţile militare, indiferent de subordonare, se găseau în stare de alarmă, de necesitate, ca urmare a faptului că exista posibilitatea ca ţara să fie atacată din exterior, fapt cunoscut astăzi de toată lumea. (...) Menţionez totodată Legislaţia Internaţională a Drepturilor Omului, care prevede astfel: în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, se prevede în titlul 1, articolului 2, alin. 2 lit. c, care spune: «Moartea nu este considerată ca aplicată prin valoarea acestui articol în cazurile în care ar rezulta dintr-un recurs la forţă absolut necesar; ci pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie». (...) Domnule Preşedinte, am făcut această prezenare nu pentru a mă disculpa sau încerca să pledez pentru justificarea actelor de violenţă comise la Sibiu, ci doar pentru o mai bună înţelegere a aspectelor implicate în analizarea faptelor. În ce mă priveşte, repet - nu am acţionat în nici un fel pentru a declanşa sau executa faptele de natură violentă ce au avut loc la Sibiu. Totuşi, ele s-au petrecut şi, indiferent dacă au sau nu o justificare, atât ancheta penală, cât şi cercetarea judecătorească nu au stabilit autorii. Sau, mai precis, nu au stabilit decât un «vinovat» şi acesta, vă repet, fără un minim respect faţă de adevăr (...)".
ÎNTREBARE
Nicu îndrăzneşte mai mult şi adresează o întrebare, argumentând că e crucială: "Ce a determinat ca anumite acte de violenţă (în esenţă, petrecute în şi după 22 decembrie 1989) să fie considerate ca «revoluţionare», iar autorii sau instigatorii lor să fie consideraţi «eroi» şi să fie înaintaţi în grad şi, în acelaşi timp, aceleaşi fapte să constituie infracţiune pentru care trebuie găsit un «vinovat»?
Pentru că, Domnule Preşedinte, s-ar ajunge la o concluzie logică cel puţin bizară, în lumina faptelor petrecute la Sibiu...(...). Ştiu, Domnule Preşedinte, că acest «caz» trebuie încheiat şi că, poate, cel mai convenabil ar fi să nu mai exist. Ar fi convenabil pentru toţi cei implicaţi. Pentru cei care au comis crimele, chiar dacă nu ştiau de ce şi pentru ce. Pentru cei care au dat ordinele şi au ascuns faptele şi, nu în ultimă instanţă, pentru cei care au «judecat» şi au căutat o soluţie «conjuncturală». Istoria, deşi este imparţială, s-ar putea să-i «ierte» pentru ceea ce au făcut şi fac, poate aplicând dictonul «Vas Victis». Oamenii nu au acest drept". Aşa a încheiat Nicu Ceauşescu.
EPILOG
Undeva, prin anii '90, într-un magazin alimentar de pe Mendeleev: "Acolo l-am văzut ultiuma oară, fusese deja eliberat", spune cineastul Pantelie Tuţuleasa. "Era cu un coş la cumpărături, s-a uitat lung la mine, ne-am salutat. Apoi ne-am intersectat în staţia de autobuz. Mi-a dat întâietate când am urcat în autobuz, spunându-mi: «Nu mă grăbesc, pentru că nu mai am nimic de pierdut...»."
"În decembrie 1989, în România nu a fost genocid"
La proces, Nicu şi-a continuat argumentaţiile pe puncte: "
4. Genocidul este cea mai gravă infracţiune pe care o poate comite o persoană, se cunosc împrejurările care au determinat introducerea acestei acuzaţii abominabile, cât şi cazurile care sunt calificate de această infracţiune.
o Procuratura Generală a ajuns şi ea la concluzia pe care o afirmaseră justificat majoritatea magistraţilor români şi internaţionali, că în decembrie 1989 în România nu a fost genocid (a se vedea în acest sens declaraţiile procurorului general).
La această concluzie ajunsese şi TMTB, care prin sentinţa nr. 36, respingând în unanimitate genocidul, ajunsese, după o serioasă argumentare, la următoarea soluţie: «Aşadar, nici în ceea ce priveşte latura obiectivă, nici în ceea ce priveşte latura subiectivă, fapta inculpatului nu întruneşte elementele infracţiunii de genocid».
o Întrucât această acuzaţie pentru care am fost arestat şi judecat nu a fost dovedită, în conformitate cu art. 354 Cpr.pen. trebuia să fiu achitat. Dar s-a dorit condamnarea mea cu orice preţ, indiferent cum şi pentru ce infracţiune, numai datorită funcţiei de conducere din partid şi numelui meu.
5. Domnule Preşedinte, acuzaţia de instigare la omor deosebit de grav, dată prin sentinţa nr. 36 din 21.09.1990, este, aşa cum am mai spus, rezultatul comandat al condamnării mele.
o Se cunosc foarte bine elementele constitutive ale infracţiunii de instigare. Această acuzaţie nu poate fi dovedită, adevăr confirmat şi prin decizia nr. 29 a CSJ-Sm.
o Dar, în afară de acest lucru, este stabilit fără dubiu că până la plecarea mea din Sibiu nu a existat decât un singur mort, care nu are nici o legătură cu vreo faptă imputabilă mie. Acest lucru este clar exprimat atât în sentinţă, cât şi în decizie: ...«Au rezultat în ziua de 21 decembrie 1989 un mort şi 10 răniţi...». Şi, cum am arătat mai înainte, eu nu am dat ordin să se tragă în populaţie şi decesele produse la Sibiu în evenimentele din decembrie 1989 s-au datorat, la început, unei stări de confuzie şi tensiune, iar după 22 decembrie 1989 conducerii de către lt.col. Dragomir A, a unităţilor militare la care am făcut deja referire.
Deci este dovedit indubitabil că până la plecarea mea din Sibiu nu a existat decât un singur mort, în condiţiile în care am arătat mai sus.
o Celelalte victime sunt după plecarea mea, când eu nu mai exercitam nici un fel de autoritate. După cum rezultă din proces, nu este adevărat şi nici nu se poate dovedi că evenimentele din şi după 22 decembrie 1989 din Sibiu sunt urmarea activităţii mele. Eu nu am instigat, sugerat, determinat nimănui ideea de a provoca prin uz de armă victime în rândul populaţiei. Deci, aşa cum am declarat încă de la prima şedinţă de judecată, eu nu am dat ordin să se tragă în populaţie, dimpotrivă, am ordonat să nu se tragă, lucru pe care l-am repetat şi în ultima convorbire pe care am avut-o înaintea plecării mele din oraş. În nici un caz nu mi se poate atribui acuzaţia de a fi săvârşit infracţiunea de instigare la omor deosebit de grav, acest lucru fiind dovedit şi de decizia nr. 29 a CSJ-SM".
Comments [Articol complet]
o Adaugat: 13:40:54 17/03/2010
o Sursa: nicolae-ceausescu.blogs.ro
Fuga lui Nicu Ceauşescu de la Sibiu
• Mihai Mincan
• 808 afişări
• Miercuri 25 nov 2009

Nicu Ceauşescu, într-un moment de tandreţe cu mama sa
Depăşit de evenimentele de la Sibiu, fiul dictatorilor a decis să fugă la Bucureşti. Aflase cine preluase puterea şi credea că noii conducători îi rezervaseră şi lui un loc. Până la momentul fugii, Nicu Ceauşescu se comportase aidoma cuiva blocat într-unlabirint. Fusese bulversat de mişcările de stradă şi incapabil să oprească masacrul.
Departe de tumultul străzii de la Timişoara şi de starea de tensiune ce invadase Bucureştiul în zilele de dinaintea izbucnirii revoltelor de stradă, Nicu Ceauşescu, fiul rebel al familiei conducătoare, îşi petrecea în tihnă ultimele zile în fruntea judeţului Sibiu.

Serile tipice, cu jocuri de table şi pahare de coniac, aveau să fie însă înlocuite, în curând, cu rapoarte despre persoane decedate şi lupte de stradă. Asemeni părinţilor săi, Nicu Ceauşescu a reacţionat în zilele Revoluţiei ca o persoană total dezorientată, incapabilă să răspundă dificultăţilor şi pierdută printre fragmentele noii epocii ce se întrezărea. Pe 22 decembrie 1989, speriat şi depăşit de evenimente, a luat hotărârea să fugă la Bucureşti.

Auzise că puterea a fost prealută de Ion Iliescu şi credea că poate vorbi cu acesta. Prins la intrarea în Capitală, a fost bătut şi înjunghiat la Băneasa, apoi prezentat la Televiziune, spre ocara publică, drept "Prinţişorul".

Ceva mai târziu, după o judecată sumară, avea să fie trimis în arest. Eliberat pe motive medicale, în noiembrie 1992, avea să se stingă din viaţă, patru ani mai târziu, într-un anonimat ce-i fusese străin toată viaţa. "Adevărul" reconstituie momentul fugii lui Nicu Ceauşescu de la Sibiu la Bucureşti, din vila impozantă în care locuia, prin autobuzul jegos în care a fost transportat, plin de sânge, către punctul-terminus al traseului: Televiziunea Română.

Prima seară: coniac şi table

19 decembrie 1989, Sibiu. Nicu Ceauşescu trece dintr-o şedinţă în alta. Începe la Comitetul Judeţean de Partid, apoi se mută la Comitetul Executiv. I se raportează din toate sursele că în judeţul Sibiu este linişte şi că "nicio problemă deosebită nu a fost înregistrată". Liniştit, fiul soţilor Ceauşescu se retrage acasă.

În cursul serii îşi fac apariţia apropiaţii lui Nicu: Eugeniu Pescar, secretar cu probleme organizatorice la Comitetul Judeţean de partid, locotenent-colonelul Camil Stroia, comandantul Unităţii de Dresaj-Câini Sibiu, şi Constantin Boşoteanu, fostul şef al Gospodăriei de Partid. Seara se scurge între partide de table şi rânduri de coniac.

În condiţiile în care niciun raport negativ nu fusese primit, cei prezenţi par mai degrabă preocupaţi de problemele organizatorice de zi cu zi. Tonul este dat de Nicu Silvestru, fostul şef al Miliţei judeţene, care îl roagă pe Ceauşescu să pună "o vorbă bună" celor de la vamă, să nu controleze prea amănunţit delegaţia echipei de fotbal Inter Sibiu.

Jucătorii şi oficialii urmau să revină în ţară, din Italia, încărcaţi cu "atenţii" pentru mai-marii judeţului. Nicu Ceauşescu îl sună direct pe ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, pe care îl roagă "să nu-i vămuiască prea tare pe cei de la Inter". Apoi revine în cameră şi le spune celor prezenţi: "Noroc că am oamenii mei la Bucureşti". Ceilalţi îl laudă.

Containerul cu mâncare nu mai vine

20 decembrie 1989. Ziua începe într-o aparentă notă de linişte. Nicu Ceauşescu ajunge dis-de-dimineaţă la sediul Consiliului Judeţean Sibiu, unde este informat că, atât în oraş, cât şi în judeţ, este linişte şi nicio victimă nu a fost înregistrată. Veştile ceva mai aspre vin însă dinspre Timişoara.

În jurul orelor 9.30-10.00, Ceauşescu este anunţat că, deşi la acel moment în Banat era "linişte şi calm", în cursul nopţii anterioare fuseseră înregistrate 58 de victime. La ora 18.00 este organizată o teleconferinţă, în care cei prezenţi sunt informaţi, de la Bucureşti, că în Timişoara "anumite grupuri de persoane au produs pagube materiale, atât unităţilor socialiste, cât şi persoanelor particulare", conform declaraţiei ulterioare a "Prinţişorului".

Nicu Ceauşescu le ordonă autorităţilor locale să se înarmeze, fără a le oferi însă ordine suplimentare de pază sau protecţie. În jurul orei 18.30, revine la reşedinţa din Sibiu pentru ceea ce avea să fie o noapte halucinantă, cu accente de absurd.

Se interesează mai întâi dacă a sosit avionul care ateriza zilnic la Sibiu pentru a-i aduce câte un container cu mâncare de la Bucureşti. Poate părea ciudat, dar în timpul procesului la care a fost supus, Ceauşescu avea să le declare magistraţilor că nu mânca decât raţia trimisă zilnic din Capitală, fără "a folosi vreodată resursele locale". Avionul nu aterizase. Mai mult, nici nu fusese anunţat.

Nicu Ceauşescu a votat FSN-ul

Viorel Lazarescu | Agerpres
În duminica alegerilor, ziariştii s-au înghesuit să vadă cum votează Nicu Ceauşescu
de Cristina Diac
13/05/2010


La primele alegeri libere din duminica de 20 mai a votat şi deţinutul Nicu Ceauşescu. Se găsea în arestul Inspectoratului General al Poliţiei de la Rahova, unde fusese adus pentru proces. Despre cele două luni petrecute în arestul de la Rahova, cum a votat, pe cine şi de ce a povestit el însuşi unor gazetari de la ziarul Tribuna din Sibiu (Lucian Jiman şi Rudolf Kamla), dar şi colegului cu care a împărţit celula, nimeni altul decât vărul său Emil Bărbulescu.
În închisoare, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit şi nu a luat nici un fel de medicament.

Până să ajungă la Rahova, Nicu Ceauşescu avusese un traseu ameţitor. A fost reţinut în seara de 22 decembrie la intrarea în Bucureşti. În iureşul evenimentelor, un individ s-a desprins din mulţime şi l-a înjunghiat. Tăietura, deloc superficială, i-a perforat intestinul subţire. Şansa lui, a declarat ulterior, a fost că nu mâncase nimic de mai multe zile, altminteri risca septicemia.

Pentru că noua putere a ales să nu ţină cont de starea rănitului, l-a târât la Televiziune ca să-l arate poporului şi să spună că a luat ostateci copii. După, l-au ţinut până în dimineaţa de 23 decembrie într-un birou, păzit de un ofiţer de la unitatea din Boteni, care-i spunea din două în două minute că îl împuşcă. "Împuşcă-mă, dom'ne, să terminăm odată", i-a răspuns exasperat către dimineaţă. În tot acest timp, fiul cel mare al cuplului Ceauşescu pierdea sânge.

De la Televiziune l-au dus la Spitalul Militar, direct în sala de operaţie. După câteva zile a ajuns la unitatea militară din Domneşti, lângă Capitală. Nişte foste depozite ale Armatei fuseseră transformate peste noapte în puşcărie. La Domneşti aveau să fie aduşi mai mulţi membri ai familiei Ceauşescu: unchii săi dinspre tată, Florea, Ilie şi Nicolae Andruţă Ceauşescu, vărul său Emil Bărbulescu.

La 10 aprilie a fost mutat în arestul de la Rahova. "La arest, ca la arest", a sintetizat Nicu perioada detenţiei de la Rahova. "Deci, aveai nevoie să-ţi aprinzi o ţigară, apăsai pe un buton, îţi deschidea, din două în două ore, şi-ţi dădeau un foc. Nu te întreba cât fumezi, dar îţi dădea doar un foc. Puteai să-ţi aprinzi ţigară de la ţigară, dacă voiai şi aveai..."

Între timp, starea sănătăţii i s-a agravat. O hepatită agresivă evoluase în ciroză. Analizele făcute în toamna lui 1989 îi ieşiseră prost. În plus, fusese înjunghiat, iar în arest nu lua nici un fel de tratament. Nu avea certificat medical şi nimeni nu-i prescrisese nici un tratament. "Întâi trebuie să văd ce am exact", a povestit el în iunie celor doi gazetari de la ziarul sibian Tribuna, "pentru că, în primul rând, am nevoie de medicamente de întreţinere, care sunt şi se folosesc în toată lumea, deci şi la noi. Esenţiale, vitamine... cunosc toată gama". Văzând că se simte din ce în ce mai rău, a cerut să i se refacă analizele. Care au ieşit perfect.

La Rahova, coleg de celulă i-a fost Emil Bărbulescu. Cei doi veri nu fuseseră în relaţii bune, nu erau prieteni şi nu frecventau aceleaşi cercuri. Prima întâlnire în celula de la Rahova n-a fost tocmai amicală, a povestit Emil Bărbulescu. "Eram destul de nervos de situaţia nou creată, aşa că Nicu s-a dovedit destul de neinspirat, vorbindu-mi pe un ton iritat. (...) N-a înţeles dorinţa mea sinceră de reconciliere. S-a întors şi a lovit. Sau cel puţin asta i-a fost intenţia. Dacă la capitolul intelect părea a-mi fi superior, la capitolul forţă fizică era complet neajutorat în faţa mea.

Crescuse doar la incubator. Am lovit scurt, cu intenţia de a-i crea cât mai multă suferinţă. Eram cuprins de o răutate pe care nu mi-o cunoscusem până atunci şi care mă înfioară. (...) Cuprins apoi de ruşine faţă de mine însumi, m-am urcat în pat şi m-am întors cu spatele la el. Nu voiam să-mi observe slăbiciunea. Lovisem un om fără apărare. Îmi descărcasem nervii acumulaţi în cele patru luni de detenţie pe un om care nu era cu nimic vinovat de cele ce mi se întâmplau mie. Am simţit iarăşi lacrimi în ochi."

În duminica votării, arestul de la Rahova era plin de ziarişti din presa scrisă şi de la Televiziune. Veniseră să filmeze un moment unic. Numai c-a fost cât pe ce ca Nicu să le strice circul, a povestit vărul său. S-a lăsat aşteptat, n-a vrut să coboare din pat până la ora 9:00 dimineaţa, sub motiv că se simte rău şi nu-i arde de votare. "Nicule, Nicuşor, nu te îmbraci? Dacă te scoli, am să mătur eu azi", l-a ademenit Emil. Poliţiştii din pază îl rugaseră "să se îmbrace frumos", că vine Televiziunea să-l filmeze.

Convins să se dea jos din pat, nu i-a fost greu să aleagă hainele "de gală". Avea o singură pereche de pantaloni, cea cu care era îmbrăcat când plecase de la Sibiu, la 22 decembrie, încă murdară de sânge. "Am votat cu cei de la FSN, a povestit el ulterior. Niciodată nu mi-am ascuns convingerile. Nu pentru că, aşa cum se susţine de unii, ar fi, într-un fel sau altul, urmaşii comuniştilor. Nu. Ci pentru că, cel puţin pe unii dintre aceştia, îi cunosc. M-am uitat şi eu, normal, pe listele candidaţilor. Era normal să-l votez pe unul pe care îl ştiu cât de cât...

De exemplu, am aflat şi că avocata mea, doamna Paula Iacob, era pe lista candidaţilor unui partid pentru Senat. Chiar îi spusesem, desigur, după alegeri: «De ce nu mi-aţi spus? Că vă votam pe dvs., pentru că tot vă cunosc». Pe cine era să votez, în noianul de partide..." Aşa că a votat noua putere, care-l băgase în puşcărie.
•
Pe 22 decembrie 1989, sibienii au invadat Piaţa Centrală
Nicu Ceauşescu se prăbuşeşte gânditor pe un fotoliu, fiind trezit, câteva minute mai târziu, de un zgomot asurzitor şi neobişnuit. "Mi s-a comunicat că fusese un avion Rombac, care, din cauza faptului că a avut surplus de pasageri, a decolat direct peste Sibiu", a declarat "Prinţişorul" în instanţă, în iulie 1992.

Din 1987, de când fusese numit prim-secretar la Sibiu, numai două avioane de acest tip aterizaseră sau decolaseră din localitate: unul adusese echipa Steaua Bucureşti, iar celălalt naţionala de fotbal a Italiei.

În lipsa oricăror explicaţii privind prezenţa acelui zbor, Nicu Ceauşescu deschide televizorul şi ajunge pe postul italian Rai Uno, unde tocmai se anunţa că la Timişoara au fost înregistraţi peste 2.000 de morţi. Informaţie falsă, dar imposibil de verificat în acele clipe.

"Mi-au spus telefonic că au tras foc de avertisment, c-au rănit 10-11 persoane, dintre care unu-i mort. Le-am zis să analizeze cauzele care au dus la acest lucru.''
Nicu Ceauşescu

"Manifestaţia din stradă era chiar paşnică. Oamenii le dădeau alimente soldaţilor. Le-am transmis militarilor să ţină armele la piept, să nu apară vreo problemă.''
Nicu Ceauşescu

„Prinţişorul" aude din birou primul „foc de avertisment"

21 decembrie 1989.

De la primele ore ale dimineţii, Nicu Ceauşescu este informat că sute de persoane au ieşit din fabrici şi se îndreaptă spre centrul oraşului Sibiu. De la fereastra biroului său din sediul judeţean al partidului, Ceauşescu-junior zăreşte grupurile de oameni demonstrând paşnic, flancaţi de către miliţieni. La un moment dat, se aude un foc de armă. Primul de la Sibiu.

După câteva secunde, Nicu Ceauşescu este sunat de către colonelul Aurel Dragomir, şeful Garnizoanei Sibiu. Acesta îi transmite că focul provine de la unul dintre oamenii săi care, fiind lovit cu o sticlă incendiară, a ripostat cu foc, omorând o femeie. Nicu intră în panică, incapabil de reacţie, mulţumindu-se să-i transmită lui Dragomir că va avea loc o anchetă care să stabilească detaliile evenimentului.

Dă ordin "să se păzească unităţile socialiste", timp în care telefoanele încep să sune. Veştile erau îngrijorătoare: tot mai multe persoane erau ucise, atât la Sibiu, cât şi la Cisnădie, din "focuri de avertisment". Nicu ia legătura, telefonic, cu generalul Vasile Milea, care-l asigură că-i va trimite o echipă de 80 de genişti şi 120 de vânători de munte de la Garnizona Vâlcea.

Fiul dictatorilor se retrage, panicat, către propria reşedinţă. Un singur telefon mai primeşte în acea seară. Cel prin care era înştiinţat că mai multe persoane care "încercau să intre în depozitul de armament" au fost ucise.

„Faceţi ce ştiţi"

22 decembrie 1989.

Dimineaţa, în jurul orei 7.00, Nicu Ceauşescu primeşte un telefon de la mama sa, care se interesa despre „situaţia de Sibiu". Fiul îi transmite că nu s-au înregistrat „probleme deosebite". O jumătate de oră mai târziu, muncitorii încep să defileze către Piaţa Republicii, organizaţi, pentru prima dată, în grupuri mari.

Din nou ascuns în spatele geamurilor Comitetului Judeţean de Partid, Nicu Ceauşescu îi observă pe demonstranţi intrând în vorbă cu soldaţii mobilizaţi pe străzi, oferindu-le acestora apă şi alimente. Îi transmite colonelului Aurel Dragomir să-şi instruiască oamenii ca, în astfel de cazuri, „să ţină arma la piept, să nu o lase jos". Urmează o nouă teleconferinţă cu Bucureştiul, în care este anunţată „moartea şi trădarea generalului Milea".

Părinţii au fugit, „e lume în CC"

Confuz şi neînţelegând ce s-a întâmplat, Nicu Ceauşescu ia legătura, telefonic, cu mama sa, care îi transmite că „e trădare de sus până jos". „Restul o să-l afli de la televizor", i-a mai spus Elena. Nelămurit, Nicu îl sună pe Tudor Postelnicu, rugându-l să-i explice ce s-a întâmplat exact. Acesta îi transmite sacadat că „în Piaţă sunt 30-40.000 de oameni" şi că "în spatele acestei afaceri este Ion Iliescu sau Corneliu Mănescu". Era cu puţin înaintea orei 12.09, când soţii Ceauşescu au fugit cu elicopterul de pe sediul CC al PCR. N

icu Ceauşescu încearcă restabilirea contactului cu Bucureştiul. Toate telefoanele mai-marilor din CC al PCR sună ocupat sau în gol. În fine, „Prinţişorul" reuşeşte să vorbească cu secretarul CC, Ion Coman, care îi dă vestea: soţii Ceauşescu plecaseră într-o direcţie necunoscută şi „e lume în CC".

Nicu este sunat imediat de Ilie Ceauşescu, fratele proaspătului fugar. „Unchiul Ilie" îi spune că i-a trimis un elicopter, „ca să-l ai la dispoziţie". Oamenii din jurul lui Nicu îl întreabă: „Şi acum ce facem?". Pierdut, acesta răspunde scurt: „Fiecare ce ştie". Se duce imediat acasă, îşi strânge câteva lucruri şi, însoţit de patru securişti şi de prietena sa, soprana Daniela Vlădescu, se îndreaptă în mare grabă spre Aeroportul Sibiu.

Pe drum, aude o ştire, la radio, cum că puterea fusese preluată de „Ion Iliescu, fost lider al Tineretului, el însăşi tânăr". Auzind acest mesaj, Nicu Ceauşescu le-a spus celor din maşină: „Îl cunosc, se poate vorbi cu el foarte bine".